Sakura

Cuvînt înainte*

Autorul volumului de față a participat, din 2010 pînă în 2013 la 24 dintre concursurile lunare ROMANIAN KUKAI și la mult mai multe ale concursului săpămînal Romanian Haiku, unde a făcut de multe ori și comentarii ale poemelor premiate. A publicat două volume de poezie: Visul în 2011 și Cărticica mea de primăvară în 2012 și a fost prezent în volumele colective anuale de haiku ale grupului RH: Ţipăt de cocor, Stol de cocori, Zbor de cocori, Iarăşi cocorii.

        Citind cu deosebită încîntare întregul volum, am remarcat, dincolo de tehnica impecabilă și acuratețea opozițiilor dintre imagini, o anume originalitate a viziunii poemelor. Observația, frustă altfel, dezvăluie lucruri pe care le adîncește doar meditația asupra lor.

oraşul pustiu –

doar bătrânul orologiu

fără vacanţă

Orologiul din orașul acum pustiu spune o poveste a vremii și a vremurilor, a permanenței care privește neputincioasă schimbarea. Este aici o pustiire adusă de obiceiurile și prosperitatea  vremurilor recente care răsfață omul cu vacanțe estivale. În vremea bătrînului orologiu însă, orașul era permanent animat de agitația caracteristică a tîrgului. Exista o forță centripetă de atracție și de aspirație a celor din împrejurimi și o statornicie a populației urbane care se străduia să le satisfacă trebuințele. Orologiul se miră oarecum trist: ce vremuri!

        Marea majoritate a poemelor din volum sînt construite cu imagini care contrastează, evidențiind însă o opoziție divers interpretabilă.

noua recoltă –

doar carele rămase

din celălalt veac

Permanența este percepută aici ca prospețime mereu repetată a recoltei necompensată însă și de înnoiri tehnologice în lumea satului. Veșnica reîntoarcere a anotimpurilor și a roadelor pare să nu fie în acord cu stagnarea și perimarea rurală. În poemul de mai jos, opoziția este însă și mai semnificativă, încolțirea grîului (se sugerează: doar) în cămara bunicii, semnalează degradarea iremediabilă a satului în care nu mai are cine să are cîmpul. Grîul încolțit de sf. Andrei nu mai vestește rodnicia unor viitoare recolte.

câmpul nearat –

în cămara bunicii

încolţit grâul

Alteori însă contrastele se armonizează într-o unitate care împacă schimbarea cu permanența: o altă vară – / doar liniştea schitului / mereu aceeaşi. Sau liniștea cu trilul mierlei. Tăcerea prea lungă așternută între cei doi îndrăgostiți pare să aștepte cu nerăbdare această rupere a stingherelii: de mână prin parc – / numai cântecul mierlei / rupe tăcerea.

        Punerea în antiteză poate însă să sublinieze fermitatea de nezdruncinat a celui ce se confundă, voluntar sau spontan, cu ceea ce face:   rupere de nori – / netulburată ruga / pustnicului sau ropotul ploii – / netulburat somnul / bebeluşului.

        Trecerea timpului pare să nu afecteze impetuozitatea izbucnirii an de an a naturii, în timp ce omul, tot mai împuținat se pleacă încet spre pămînt: încă un lăstar – / umerii bunicului / şi mai aplecaţi. Nu doar timpul pare nedrept, parcă și pomii nu vor sau n-au cum să țină cont de necazurile omului: cireşi înfloriţi – / pe uliţa satului / alaiul cernit. Noul, care oricum se produce, este absolut divergent în lumea omului și a naturii:

bujori înfloriţi –

pe crucea bunicului

o dată nouă

        Tristețea cea mare este însă aceea că, dincolo de firescul acestei nepotriviri, lumea omului adaugă și ea la ceea ce se petrece lacătele nepăsării: primul pui în cuib – / tot încuiată poarta / maternităţii. Poate că poemul de mai jos nu semnalează doar o întîmplare hazlie ci și un fel de prevestire sinistră:

noaptea Învierii –

alaiul moliilor

din vechiul sacou

        Dar faptele lumii se împletesc, cu ironia de rigoare, și altfel: Ziua Femeii – / bunica-şi caută iar / vopseaua de păr. Primăvara întinerește un pic pe oricine și, dacă nu o face-ndeajuns, e bună și vopseaua de păr. Dealtfel, natura celebrează și singură sărbătoarea de zi cu zi: lumina din zori – / strălucitor cântecul / ciocârliilor. Vara suverană mulțumește pe toată lumea cu mai nimic: vântul de seară – / în pânza paingului / numai parfumul. Doar bunica, respirînd același parfum, pare să nu fi uitat dictonul omului gospodar: seară de vară – / bunica împleteşte / ciorapi de lână.

Și dacă vara se răsfăța în contraste care se potoleau prin abundență reciprocă: vipie pe câmp – / în ciutura plină / se scaldă Soarele sau printr-o sarabandă orgiastică a lucrurilor ce imitau hilar și defazat omul: noapte la mare – / pe plaja nudiştilor / doar sticle goale, toamna instituie privațiunea și ticăloșia și în lumea lucrurilor:  ciutura spartă – / pe mormântul bunicii / dalii uscate. Care o molipsește evident și pe aceea a  omului: ziua recoltei – / tata îşi socoteşte / datoriile. Și, neîndoielnic, și viceversa:

zi cu burniţă –

chipul văzut în vadră

şi mai zbârcit

        Volumul se încheie cu un grupaj de poeme intitulat Un alt anotimp. Pare să fie o încercare de ieșire din timp: lună plină iar – / bunica stinge încet / lumânările sau o eliminare a omului din decor: schitul părăsit – / la ceasul vecerniei / ciocănitoarea. Lucrurile preiau controlul. Și doar o vagă și nostalgică amintire mai plutește fantomatic peste lume: cântec de leagăn – / în poala bunicii / motanul bătrân.

        Merită să citez un ultim poem care surprinde, folosind simbolistica vegetală, echilibrul, pe jumătate ascuns, al celor două tendințe complementare de expansiune ale omului:

drumul către cer –

tot mai ramificate

rădăcinile

________________________
* Cornel C. Costea - Sakura

Contrapunct

PREFAȚĂ

În această minunată carte, marcant intitulată Contrapunct (termen muzical ce definește prezența simultană a mai multor melodii cu caracter independent), autoarea, Lavana Kray, împarte cu cititorii povești melodioase din viața sa:

viață

de nimicuri stridente

la unison…

tăcerea ta pasională

contrapunct la final

În trecut, nu numai că am publicat lucrările Lavanei, dar eram de multă vreme un fan al poemelor tanka și al fotografiilor sale care continuă să fie excepționale și un bun exemplu de urmat pentru ceilalți.

Fix când suntem mai pătrunși de fotografiile ei alb/negru, Lavana ne oferă culori, de la nuanțe subtile, la tonuri vibrante.

Abilitatea ei de a capta un anume moment prin intermediul camerei fotografice este extraordinară.

Ea combină atât de artistic imaginea cu poezia, încât nu poți spune care a fost mai întâi. Fotografiile și tanka aranjate astfel au valoare, dar și luate separat ele se pot susține singure.

Toată lumea este familiarizată cu fotografia, dar, poate, mai puțin cu tanka. La început, s-a numit waka (cântec japonez), în timpul perioadei Heian din 785-1185, e.n, dar, în prezent, este cunoscută ca fiind tanka (poezie inspirată de natură și iubire, la Curtea Imperială Japoneză).

Tanka este lirică, nerimată și, de obicei, are cinci versuri de lungimi diferite, aranjate astfel: scurt, lung, scurt, lung, lung, conținând nu mai mult de 31 de silabe, chiar mai puține, pentru a compensa diferențele dintre limba japoneză și limba engleză.

Arta de a construi legături între universul uman și cel natural prin intermediul celor 5 anotimpuri (primăvară, vară, toamnă, iarnă și anul nou)  și al celor 21 de simțuri este atotprezentă în tanka japoneză.

Tematica în waka/tanka este relativ variată și, de regulă, este recomandată alegerea unei teme din natură, care apoi sa fie în mod neașteptat convertită într-o amintire personală, care sa fie nouă și în același timp familiară ca imagine și care să evoce un înțeles profund, universal.

Iată, un bun exemplu despre ce anume surprinde tanka:

nicio soluție

pentru podul de gheață

dintre noi –

lama plugului taie

arterele târgului

În conceperea prefeței la Contrapunct, cel mai dificil mi-a fost să rezist tentației de a lista toate poemele mele preferate.

Vă pot spune că autoarea are un talent real pentru portretizarea emoțiilor, cum ar fi: teama, compasiunea, singurătatea, melancolia, disperarea, etc. și, uneori, toate acestea împreună, în doar cinci versuri.

fără întrebări

despre diagnostic –

ea ornează

pomul de Crăciun

în septembrie

O altă calitate specială a Lavanei constă în a scrie cu ambiguitate, ceea ce este un plus în compunerea unei tanka.

În exemplul care urmează, o fi vorba despre iubitul ei pe care nu l-a mai văzut de mult, sau pur și simplu este despre ploaie? Și, dacă este așa, ploaia este metaforă pentru lacrimi, sau sunt toate acestea la un loc?

de multă vreme

ferestrele mele

nu te-au mai văzut –

cerul mi s-a răsturnat

și stă să plouă în sus

În concluzie, să nu uităm aspectul de „poezie de curte”, „iubire secretă”, a genului „waka” original, caracteristică pe care Lavana o surprinde perfect în acest excelent exemplu al calității lucrărilor sale:

iar vine toamna

iar mă agăț de scaieți

prin pâclă –

îți las cheia sub pietroi

în caz că mi-e somnul greu

an’ya,

Editor Fondator al revistei Ribbons,

a Societății Americane de Tanka

Editor Fondator al revistei Cattails online,

a Societății de Haiku și Tanka

POSTFAȚĂ

Lavana Kray cuibărește fiecare moment în brațele ei, ca pe un copil. Apoi, îl duce spre maturitate introducând înțelesuri deosebite prin intermediul uneia dintre fascinantele ei fotografii care te  lăsă fără suflare.

Cuvintele Lavanei și-au găsit o cale clară pe mapamond; fotografia ei are o intensitate luminoasă și dovedește o superbă expertiză.

Autoarea se implică în creație cu o senzitivitate aparte ce reiese fără greș din conexiunea dintre vizual și liric. Ca fan avid al creațiilor Lavanei vă pot spune că această carte se detașează prin excelență de altele din aceeași categorie.

În mod sigur, Contrapunct nu va rămâne o carte  necitită.

an’ya

Dă colțul ierbii

Dă colțul ierbii

Corneliu Traian Atanasiu

        Pentru un volum de debut*, cel din fața mea este unul extrem de consistent și unitar în ce privește calitatea selecției. Autoarea a asimilat ușurința, simplitatea și firescul scrierii, ceea ce în japoneză se poate numi cu un singur cuvînt – karumi. Naturalețea dobîndită astfel este aceea a limbajului colocvial, familiar, obișnuit. Dacă ți-ai cultivat anterior simțul limbii, te-ai împroprietărit din vreme cu zestrea vorbirii de toate zilele și ai limba destul de ascuțită, poemul pare să vină de la sine. Te instalezi în austeritate ca la tine acasă.

        Senryu, varianta umoristică a haiku-ului, îți vine atunci ca turnată. Vorbele și sintagmele vehiculate zi de zi par să se ordoneze singure, ca atrase de un magnet, în structuri cu cît mai puțin pretențioase cu atît mai  picante:  dor înflăcărat - / vecina cea focoasă / îl ține pe jar. E adevărat, magnetul ține de talentul autorului și e reglabil după intenția urmărită, atrăgînd mai degrabă îmbinări de cuvinte expresive pe care le prețuiește toată lumea: an electoral - / liber la vînătoarea de / vrăjitoare. Cu ele, poți spune, aproape ștrengărește, ca la o șuetă, lucruri extrem de grave: an electoral - / viitura ridică / gunoiul țării. Îl scoate deasupra și-l promovează.

        Firescul nu vine însă doar din calitățile limbajului adoptat, autorul de haiku are și abilitatea de a observa cu atenție ambianța în care se găsește, ca din întîmplare, replica de care e nevoie în text: prima întîlnire - / pe margine drumului / flori de stânjenei. Ce poate comenta mai bine stînjeneala celor doi parteneri decît florile atît de înalte, stinghere și tăcute!? Și în situații grave: furtună în larg - / ceru-și ia deodată / stelele-napoi, natura oferă singură interpretarea emoțională, oarecum empatică, a faptelor. Și, de cele mai multe ori, o poate face mult mai bine aluziv și eliptic: stolul risipit - / în ochii căprioarei / apune o stea, ocolind parcă un tabu – împușcătura mortală.

Nuanța emoțională, și faptul edificator sînt aproape mereu, deși surprinzător, chiar acolo, la fața locului. E destul să le vezi și să le consemnezi pentru ca situația să mărturisească subit palpitul:

spre satul natal - / de negăsit cărarea / printre mărăcini

lectură sub tei - / pe foaia-neîntoarsă / litere-aurite

străin în oraș - / numele străzilor sub / chiciura groasă

ceas de bun rămas - / izbindu-se-ntre ele / sloiuri de gheață

prima ninsoare - / buna cerne făină / într-o covată

pânza tot albă - / pictorul face copii / după natură

cetină ninsă - / horbotele bunicii / scoase la soare

        Asta nu înseamnă că autoarea nu apelează și la mijloace de a amplifica prin punerea-n scenă efectul expresiv al contrastelor: muguri pe ram - / cârja din lemn de cireș / plină de noduri; cicoarea-n floare - / ochii umezi ai maicii / tot mai spălăciți; gutui coapte-n geam - / chipul mamei mai palid / pe zi ce trece. Și lucrurile pot fi și mai subtile: drujbe oprite - / în poiana cea nouă / răsar toporași. Simți o oarecare compensație în puterea regenerării. Dar și o neputința a gingășiei, în ciuda ironiei numelui războinic al florilor.

        Un pas mai departe, și fenomenele verii (arșița și grindina) pot fi integrate alegoric ca simptome ale trăirii intense și abrupte ale unui sentiment năvalnic: iubiri de vară - / între clipe toride / și ploi de gheață. Și trăirea umană poate să-și impună prioritatea unei simțiri care topește hotarele lumii: câmp de cicoare - / linia orizontului / neînsemnată. Adică dispărută în universalitatea seninului. Cineva a neglijat să o mai traseze. Sau a abolit-o.

        Contrastele pot fi însă îngemănate în sensurile opuse ale aceluiași cuvînt: acuarelă - / coloritul daliei / topit sub brumă. Ce pățește oare dalia? Acoperită cu un strat subțire de brumă apare (conform sugestiei acuarelei) estompată, slăbită și chiar istovită, vlăguită, dizolvată. Asta însă dacă ignorăm focul brumei exaltate de soare care aduce o strălucire paradoxală culorii, ca în „Peste vîrfuri” a lui Eminescu: Mai departe, mai departe, / Mai încet, tot mai încet, / Sufletu-mi nemângâiet / Îndulcind cu dor de moarte. Nu neglijați – aici „de moarte” este o intensitate pătimașă a dorului.

Nu totdeauna însă, schimbarea vremii produce reacții copilărești-liniare:  prima zăpadă - / fetița își îmbracă / păpușa mai gros. Lucrurile au adesea comportări paradoxale care nu-i scapă unui autor atent:  zile tot mai reci - / lepădându-și cămașa / castana coaptă; vânt pătrunzător - / în vie face striptis / sperietoarea. Uneori, umblînd așa bezmetic, omul le simte impactul spontan și surprinzător: singur pe drumeag - / puful unui scaiete / dă peste mine, e adevărat bruschețea e compensată de blîndețea pufului.

În toată această zăpăceală, își găsesc locul, cu surdina de rigoare, și întîmplări omenești, prea omenești. Unele amendate de comandamentele europene: comerț ilicit - / urzicile din piață / n-au cod de bare. Altele de evoluția acestei țări triste, plină de umor: ogor nelucrat - / bătrâna caută-n târg / grâu de colivă. Pentru înmormîntarea agriculturii, cred. Animația rurală înclină cumpăna spre natura gata să-i ia locul omului: cătun izolat - / mai multă viață sub streșini / decât în case.

Motoul cărții, astăzi o carte / m-a făcut captivul ei - / nicicînd mai liber, poate fi și un prilej de despărțire. De eliberare. În carte a rămas, s-a ales spiritul separat de amestecul cu viața impură de toate zilele. Și autorul e eliberat astfel de o grijă, de-acum înainte nu mai e răspunzător de ceea ce e captiv în carte. Cartea își va urma singură destinul său.

________________________________________

*Luminița Ignea - Muguri de lumină

POEZIA CA UN STROP SUB SOARE

POEZIA CA UN STROP SUB SOARE

„CLIPE SUB CONDEI” de VALI IANCU

Elisabeta Iosif

       Haiku-ul – unul dintre cele mai scurte poeme din literatura universală este întrecut doar de distih și de poemul într-un vers. În Japonia este cel mai popular tip de poezie, apreciindu-se că sunt în lume circa zece milioane de autori de Haiku. Și – spre surprinderea tuturor - nu un japonez, ci un poet suedez, Tomas Transtromer, creator de haiku a primit Premiul Nobel pentru literatură! Motivația juriului: prin imaginile sale esențializate, transparente, ne oferă un acces proaspăt la realitate. Credeți că este ușor să găsești esența unui moment din realitate? De aceea numai un „buchet” de poeți din lume aduc lumină și culoare venite din suflet și har. 

            Vali Iancu scrie și exprimă sentimentele poetice într-o formă concisă, culegând esența dintr-un moment al zilei sau al unul anotimp, știind în același timp să stimuleze prin puterea versului imaginația cititorului: Teii în floare – / îmbătați de mireasmă / îndrăgostiții; Pe-o bancă în parc / sub castanii înfloriți / îmi aștept muza; De Sânziene – / pe cărarea visului / apare ursitul; Ochiul de veghe – / la marginea lanului / se aprind macii.

         Dar poezia japoneză de acest tip este și mai complexă. Încă o caracteristică a spiritului acestui popor este surprinsă în vers: aceea a înclinației sale spre asimetrie în poemul  Tanka, reglementat de reguli, inventându-se sensuri noi, idei, spontaneitate: Privind spre stele/ Carul Mare deschide / drumul spre tine. / ți-așez cu drag pe frunte / cuvinte de iubire. Dar autoarea s-a înscris într-o competiție a tuturor genurilor create. Există și un Haiku umoristic: poemul Senryu, gen liric înrudit cu epigrama, care l-a făcut pe un confrate să se întrebe: nu cumva epigrama e forma de Haiku a poeziei românești? Autoarea precizează, că tematica este variată, realitatea din zilele noastre fiind transfigurată într-o formă ironică: Medicul întreabă: / șchiopătezi la umezeală? / nu, doar când merg. Vom găsi imagine și text în Haiga, sporindu-i  semnificația, mesajul cu pictura haiga, unde autoarea beneficiază de o grafică excelentă a pictorului – grafician Dumitru Roșu: Doi tineri sub măr / privire în privire / atent Șarpele (pag. 53). Dar Haibunul mie mi se pare forma cea mai complexă, dând posibilitate poetului să îmbogățească tematica cu împrejurări dintr-o călătorie, din viața personală, declanșând altfel de emoții, descoperind alte valențe ale scrisului, talentul de povestitor, de reporter al momentului, ca în „Santorini, atracție turistică” (pag. 74): …admiram casele și florile multicolore, ce creșteau în cenușă vulcanică. Și plaja era neagră, fierbinte, neputând merge cu picioarele goale… turiștii curioși, ca mine, urcă gâfâind din greu, coboară alergând pe denivelările vulcanului… Rar câte o floare roșie sau galbenă, țepoasă. Peisajul, unic în felul lui, te deprimă. Pietriș, praf și sulf - / pe spinarea monstrului / mișună turiști; „Călătorind în Tunisia”(pag. 75) …deșertul devine cer, orizontul se pierde în infinit… Cumpărăm trandafiri de deșert, formați din nisip și sare, cel mai frumos și inedit suvenir din Tunisia. Drum spre Tozeur, / pe lacul Chott El Jerrind / trandafiri sculptați – din sare și nisip vântul / a dăltuit grădina; „Din Parga spre Canionul Vikos” (pag. 83) …În Zagoria sunt case de piatră, biserici de piatră, adăposturi pentru oi din piatră și drumuri din piatră… Pe o bucată de stâncă, aproape de drum, o șopârlă ne-a atras atenția… lăsându-se pozată: Un colț de stâncă – / la ședința foto / șopârla-i vedetă; „Brâna Mare a Caraimanului” (pag. 85) …De o parte peretele de stâncă iar de cealaltă, prăpastia… Te cuprinde totuși frica și simți că totul se clatină sub tine… Aripile neantului m-au atins, trecând în zbor pe lângă mine: Pe Brâna Mare / chemarea abisului - / jocul cu moartea.

          Emoție, chintesență și culoare transmise prin puterea cuvântului cu har poetic. În eternul Haiku, Vali Iancu face versul să cânte. În „Clipe sub condei” scapără lumină. Nu cu mult în urmă, Nichita Stănescu aprindea în veșnicie un Haiku ”Autoportret” memorabil: ”Întunecând întunericul / iată / porțile luminii”.

„Urma soarelui” în lumina anotimpurilor Anei Urma

 „Urma soarelui” în lumina anotimpurilor Anei Urma

Vasilica Grigoraş

 Urma soarelui prinsă într-o carte. Şi nu în orice carte, ci una specială, cu mireasmă de “sakura” (flori de cireş japonez). Un volum de poeme de sorginte niponă (haiku), premiat în cadrul Proiectului „Festivalul Internaţional de creaţie Literară „Titel Constantinescu”, Ediţia a XI-a, Râmnicu Sărat, Proiect aparţinând Asociaţiei „Renaşterea Râmniceană”, preşedinte Constantin Marafet. A obţinut Premiul „Vintilă Horia”, în anul 2018. Cartea a apărut la Editura Rafet, Râmnicu Sărat.

Pentru cei care o cunosc pe poeta Ana Urma, câştigarea acestui premiu nu este o surpriză. În lumea haijinilor  s-a remarcat în timp fiind apreciată ca unul dintre cei mai buni autori de poeme nipone, excelând în compunerea de haiku, meritul său fiind recunoscut cu locuri fruntaşe la concursurile naţionale săptămânale şi lunare.  Poeta a obţinut mai multe premii şi la concursurile de poezie.

Cartea „Urma soarelui”, nu este singura din panoplia creaţiei sale. În anul 2015, la Editura PIM din Iaşi i-a apărut primul volum de haiku ”Ploaie de vară”, iar la Editura Art Book Bacău volumul de poezie ”Isadorable”. În anul  2016 vede lumina tiparului volumul de poezie ”File de jurnal”, volum premiat la ”Festivalul de poezie religioasă - Credo” 2017.

Aşa cum mărturiseşte, Ana Urma a început să scrie haiku din anul 2010, atunci când a „descoperit comunitatea interactivă online a iubitorilor de haiku Romanian Kukai şi pe oamenii minunaţi, care fără să ştie au răspuns unei nevoi lăuntrice de căutare şi apropiere, de a mă iniţia şi lămuri pe mine însămi despre misterul descifrării celei mai populare poezii de inspiraţie niponă, haiku”. A început să scrie şi să trimită la concursuri şi frumoasele rezultate nu s-au lăsat aşteptate.

Pentru toţi autorii de haiku, Matsuo Bashō  este farul de la care primim lumină: „...compunerea unui poem trebuie să fie înfăptuită într-o clipă, cum simte o ciocănitoare de departe un copac uriaş sau cum sare un spadasin la un duşman periculos”. În acest spirit, haijinul Ana Urma imortalizează imaginea într-un haiku, surprinde un istantaneu, un flash, nu descrie, ci printr-o singură tuşă creioanează, juxtapune, alătură cele două planuri ale poemului.

Organizarea internă a volumului este cronologică, incluzând poeme scrise între anii 2010-2017. Fiecare an este un capitol, căruia autoarea i-a dedicat şi un motto, ales, fireşte din Matsuo Bashō. Vieţuind conform înţelepciunii din „ţara soarelui răsare”,  părintele haiku-ului, ne sfătuieşte : „Nu căuta să calci pe urmele înaintaşilor. Caută ceea ce au căutat ei.” Şi Ana Urma este un căutător iscusit în poemele sale.

soare la apus –

umbra mult mai înaltă

decât bunica

Întâlnim aici o juxapunere a două imagini. Prima „soare în apus” este o constatare, o observaţie, iar a doua „umbra mult mai înaltă/ decât bunica”, o  contrapondere a versului doi şi trei. Un tablou superb, unui cadru natural i se juxtapune o imagine, a bătrânei. În primul vers, autoarea ne propune să asistăm la asfinţitul soarelui, o imagine celestă. Ziua este pe sfârşite, soarele alunecă uşor, dar sigur spre orizont, strălucirea se atenuează treptat, timpul îşi deapănă firul. În planul al doilea, după kireji, poeta animează imaginea prin prezenţa bunicii, care se împuţinează, parcă este mai mică în statură, doar umbra-i mai înaltă la apusul soarelei. Întâlnim aici paradoxul, figură de stil permisă şi recomandată în compunerea haiku-ului şi utilizată cu dibăcie de Ana Urma. Şi mergând cu raţionamentul mai departe, aş adăuga faptul că fiecare dintre noi suntem o zi, răsărim şi apunem, precum soarele. Ca şi lumina soarelui şi omul pe pământ este trecător. Autoarea leagă cu abilitate lumea omului cu cea a cosmosului, umanul cu cerescul, ambele creaţii divine.

cuiburi fără pui –

privirea bătrânului

tot mai des spre cer

Un haiku reuşit, o notaţie precis alcătuită şi cu profund conţinut. Este lesne să înţelegem că primul vers „cuibul fără pui” reprezintă casa fără copii. Poate n-au fost niciodată sau, poate au plecat din casa părintească din varii motive. Şi-ntr-un caz şi-n altul, părintele, de-acum bătrân priveşte „tot mai des spre cer”, cu gândul la bunul Dumnezeu, fie a neputinţă, fie cu înţelepciunea acceptării situaţiei în care se află. Înţelege că se apropie timpul să plece la Cer.

vânt peste ape –

în oglindă tremurând

iarăşi luna

Un instantaneu dintr-o noapte de toamnă senină,  în care protagoniştii sunt vântul, apa şi luna. Oglindirea astrului nocturn pe suprafaţa apei este o imagine vizuală, lacustră, sugestivă. Ne punem firesc întrebarea, oare de ce tremură luna? Găsim explicaţia în primul vers: vântul este cel care mişcă luciul apei, iar luna „emoţionată” la întâlnirea acestuia, rezonează în vibraţie şi tremură în ritm eolian. Prin folosirea cuvântului  „iarăşi”, poeta ne spune că fenomenul este repetitiv. Şi chiar o credem.

lumina din geam –

în cana fără toartă

primul ghiocel

Ne aflăm în anotimpul de primăvară, cu zile mai luminoase, în care ne trezim bine dispuşi şi mai optimişti. În casă, pe masă o  „cană fără toartă”; o avem mai de demult, dar nu renunţăm la ea pentru că ne este dragă, este păstrătoarea unor amintiri frumoase, poate am primit-o în dar de la cineva drag… Într-un strop de poem este reflectată desprimăvarea naturii şi a sufletului. Lumina soarelui ne intră în casă şi în inimă prin prezenţa primilor ghiocei. Ne înseninează, ne dă speranţă de mai bine.

pian în amurg –

cu fiecare notă

alte frunze cad

Nu este un concert, ci o voce singulară, un „pian în amurg” cântă lângă noi, împreună cu natura receptivă la sunetul instrumentului deapănă frunzele timpului. Un tablou superb de toamnă spre sfârşit, un pian mai vechi care îşi cântă ultimele arpegii spre bucuria tuturor. Toamna îşi dezleagă frunzele, acestea slobozind pe tonuri romanţă sau rapsodie, de ce nu? Pe final de vreme bună, savurăm armonia sublimă a cântecului pianului şi a naturii.

un alt răsărit –

albi şi pereţii sălii

de aşteptare

Primul vers „un alt răsărit” este o tuşă de penel din natură, este o sugestie limpede, care ne duce cu gândul la un nou început, o şansă nouă în/la viaţă. Fiecare dintre noi trecem şi prin grele încercări, dar poeta nu explică când şi cum se întâmplă, se desfăşoară acest lucru, însă ne sfătuieşte să avem speranţă pentru că asemenea răsăritului de soare, va veni şi bucuria inimii. Când este vorba de noi înşine sau de o persoană dragă aflată pe patul de spital, să nădăjduim într-o nouă rază de lumină, pentru că sunt „albi şi pereţii sălii/ de aşteptare”. Imaginea oglindită în partea a doua a poemului este frumos articulată prin folosirea cuvântului „aşteptare”, ceea ce presupune şi multă răbdare şi credinţă.

lan de lavandă –

toată mireasma verii

în perna cu flori

Cine nu a văzut un „lan de lavandă” şi nu a rămas impresionat de culoarea şi parfumul său? Pe şevaletul câmpurilor o privelişte din plină vară, a cărei mireasmă a pătruns şi în casa noastră prin perna pe care mama, bunica  au cusut aceste minunate flori.   Bucuria se prelungeşte dincolo de timp, vara trece, însă mireasma rămâne împregantă în perna pe care ne odihnim şi, care ne odihneşte.

vremea dudelor –

pe umărul copilei

primul tatuaj

O nouă imagine estivală. De data aceasta, un colţ din grădina de la ţară, în care autoarea surprinde „vremea dudelor”. Dulceaţa acestora îmbie oamenii, indiferent de vârstă, însă cu prioritate copiii să se înfrupte cu poftă. Şi cum altfel, decât scuturând dudul. Fără a spune expres culoarea dudelor, înţelegem că sunt negre, iar acestea îşi lasă amprenta pe umerii, mâinile lor, asemenea unui veritabil tatuaj, pe care îl poartă bucuroşi mai mult timp, poate până la terminarea dudelor coapte. Cu un efort de imaginaţie, chipul copilei este un tablou minunat pe aureola verii.  Prin prezenţa dudului şi a copilei, poemul este unul jucăuş, predispune la bucurie, invitându-ne şi pe noi să culegem dudă cu dudă, dacă se întâmplă să fim prin preajmă.

singur pe peron –

scuturându-se de floare

cireşul amar

La prima lectură, din versurile din planul doi al poemului, credem că e vorba de primăvară, când cireşul îşi scutură florile. Ni se pare normal, însă ne întrebăm: de ce poeta a precizat că este vorba de un cireş amar? Întorcându-ne la primul vers „singur pe peron”, presupunem că e vorba de o despărţire, poate o dezamăgire în dragoste (de aceea o fi cireşul amar!!). Putem crede că este „toamna” unui cuplu, apusul unei iubiri. Un haiku excepţional, cu o remarcabilă forţă de sugestie.

Dar toamnele trec, iar noi aşteptăm să petrecem alte bucurii ale timpului când:

urme în omăt –

plină de bastonaşe

prima dintre foi

Început de iarnă, ici colo pâlcuri de zăpadă aşezate pe pământul negru ori pe frunzele deja ruginite. Bucuria zăpezii pentru toţi ne scoate din casă, cei mari pentru treburile zilnice, cei mici nerăbdători să se joace, lăsând cu toţii „urme în omăt”. Încercând să decriptăm partea a doua a poemului „plină de bastonaşe / prima dintre foi”, conştientizăm că de acum începem să adunăm primele amintiri pe care  le postăm cu migală pe prima dintre filele cărţii, reflectare a spectacolului, a jocului  dăruit de Dumnezeu pe pământ, numit viaţă.

Poeta Ana Urma merge mai departe pe firul logicii şi ne sugerează (poate chiar ne avertizează) că se poate întâmpla ca atunci când

ninge cu fulgi mari –

între creion şi hârtie

nicio literă

Un autentic poem de sorginte japoneză încununează creaţiei poetei. Ne dăruieşte o imagine superbă a naturii. Totul este alb, pur, tămăduitor. Rămânem cu toţii în casă, acasă, cu noi înşine, cu eul nostru liric, doar medităm, ne rugăm. Nimeni şi nimic nu poate împieta această stare, sperând că va veni timpul în care completăm jurnalul cu slove, versuri, imagini şi trăiri de fineţe şi profunzime.

Revenind la Basho, care spunea că „Dacă în universul acesta răsar flori, eu am încredere în el.” Şi Ana Urma are încredere în frumuseţea şi generozitatea poemelor japoneze pentru sufletul şi spiritul nostru.

salcâmi în floare –

încet desferecate

toate porţile

Se spune că o floare nu aduce primăvara, însă cu certitudine mireasma florilor de salcâm nu cunoaşte margini, se propagă în cele mai mici cotloane ale naturii şi vieţii omului. Să ne deschidem sufletul la frumosul din natură, la parfumul inconfundabil al acestor flori, la albul lor strălucitor şi  să ne reanimăm sufletul, cumva puţin ofilit de iarna trecătoare. Dar să ne mângâiem inima şi mintea şi prin lectura unor minunate poeme, precum cele din acest volum.

        Felicitări, Ana Urma pentru  cartea „Urma soarelui” şi pentru premiul obţinut la Festivalul de poezie de la Râmnicu Sărat!