POEME ÎN FILIGRAN, SEMINŢE DE ROUĂ ÎN OGORUL SEMĂNĂTORULUI

Cezarina Adamescu

Adevărată maestră a genului scurt de sorginte niponă, cu o impresionantă activitate în acest sens, Maria Tirenescu ne aduce în dar un foarte frumos volum de crochiuri, aşa cum le-a intitulat, de fapt, flash-uri picturale cu multe sugestii de interpretare, fără artificii şi preţiozităţi de limbaj, surprinzând în chip magistral natura în toată splendoarea ei, în contrapunere ori armonie perfectă, cu omul care o stăpâneşte.

Mărturisesc că pentru mine, acest grupaj de miniaturi reprezintă o adevărată revelaţie. Stenică şi cât se poate de confortabilă, invitând la meditaţie, la contemplaţie asupra imediatităţii din jur, micro-poemele respectă canoanele speciei tradiţionale, îngăduindu-şi totodată să aibă, o notă pregnantă de autentic. Cu alte cuvinte, Maria Tirenescu îşi îngăduie să aducă publicului cititor, specificul românesc într-o formă clasică de reprezentare a poeziei care se practică în Japonia ca mod de viaţă.

Aici e vorba, fără doar şi poate, de ochi exersat în delimitarea frumosului, şi de inspiraţia – de neînlocuit cu nimic – în acest gen de poezie tradiţională japoneză. Cât de gustat este un volum de haiku s-a dovedit cu prisosinţă, de-a lungul anilor, în nenumărate forme de manifestare: concursuri internaţionale şi naţionale, cluburi şi şcoli de haiku, antologii, culegeri, volume de autor – ceea ce dovedeşte interesul – din ce în ce mai crescut – pentru astfel de reprezentări, în formă scurtissimă, mai mult sau mai puţin liberă, în trei sau în cinci versuri, pline de miez, substanţă şi inefabil, aşa cum sunt haikuul şi tanka, dar şi celelalte forme care s-au adaptat gustului de lectură.

Personal, cred că e cea mai plăcută şi mai interesantă formă de materializare a instantaneului de gând, îmbrăcat în formă literară.

În plus, e uşor de lecturat şi se ţine minte.

Volumul cu pricina începe cu un grupaj liric intitulat „Semne de primăvară” – adevărate bijuterii spirituale, mărgăritare sufleteşti de atârnat direct pe inimă. Sunt atât de delicate şi parfumate încât îţi e teamă că, dacă le atingi, se pot spulbera. Cu toate acestea, nu poţi să nu remarci, frumuseţea şi prospeţimea imaginii pe care autoarea le-a adunat într-un bucheţel în care, numărul firişoarelor atinse de rouă nu contează, ci esenţa parfumului pe care-l degajă. Marea industrie de parfumuri ar trebui să ia aminte la aceste ingrediente care aduc boarea înmiresmată şi sporesc misterul.

Iată unul din exemple:

Susurul apei –

viorele brumate

lângă izvor

Ori:

Răsărit de soare –

păpădii înflorind

printre ruine

Din motive lesne de înţeles, n-am să intru în amănunt în analizarea tehnică a acestor mărgăritare. Îmi e de ajuns să le privesc şi să-mi închipui, cu ochii închişi că sunt acolo. De altfel, acesta e şi rostul acestor imagini-blitz, să te poarte cu gândul şi inima, într-o lume în care nu există conflicte, polemici, invidii, interese de clan, ierarhii. Fiecare autor este „primul dintre egali”, soarele răsărind la fel pentru toţi. Poate de aceea prefer acest gen democratic de manifestare lirică, pentru că n-am întâlnit la autori, sentimente potrivnice. Impresia mea este de pozitivitate, bunăvoinţă şi admiraţie reciprocă.

Deşi uneori reflectă adevăruri crude ale zilei, modalitatea de a le expune este de aşa manieră încât, chiar şi cea mai mare nenorocire, devine suportabilă. E vorba, oare, de o îmblânzire a spiritului într-o vreme neprielnică poeziei? Cred că da. În oceanul de pornografie, de superficialitate şi de ignoranţă, ba chiar de ignorare a celor mai elementare norme de ortografie, oaza de poezie, de curăţenie şi frumuseţe ale acestor versuri sunt dovada că bunul simţ, morala şi conduita tradiţională moştenită ale românului vor triumfa.

De ce nu mai scrie românul doine, balade, imnuri, ode? Creativitatea populară a secat? Nu. E doar ignorată, înnăbuşită, sugrumată de valurile de kitsch şi vulgaritate care tind să înăbuşe izvoarele. Şi totuşi, izvoarele nu pot fi astupate. Ele vor izbucni, cu şi mai multă forţă în alte locuri, fie şi printre stânci, fie şi printre dune, în pustiu.

Un regal de poezie autentică în volumul „Crochiuri” al Mariei Tirenescu. Temele sunt variate şi păstrează regulile adevăratului haijin.

Mister, culoare, inefabil, un acut spirit de observaţie, putere de sugestie, în doar câteva cuvinte, mai precis în 17 silabe, ori chiar mai puţin. Poeme în filigran, adevărate seminţe în ogorul Semănătorului. Cultivatoarea este o doamnă a frumosului, o îmblânzitoare cu suflet curat, deschis, care, cu dulceaţa mierei aurii, sănătoase şi dătătoare de puteri nebănuite.

În plus, versurile au o anumită gingăşie şi eleganţă, pe care, doar o femeie adevărată le pot conferi. Faptul că Maria Tirenescu ştie să asocieze în chip liric, viaţa cu moartea, că, printre ruine ori în mijlocul cimitirului ea plasează, fie cântecul unei privighetori, fie un ciorchine de liliac, fie o floare firavă, fie lătratul unui câine, care înseamnă mişcare, viaţă, înviere, este dovada meditaţiei filozofice asupra acestor teme fundamentale, şi nu doar imagini frumoase. În felul acesta, până şi moartea se îmblânzeşte. Este o conduită creştină de inspiraţie franciscană. Se ştie că Seraficul Francisc a scris un Cântec al tuturor creaturilor, iar la sfârşit, i-a închinat câteva versuri şi „Surioarei Moartea” cu care trebuie să ne obişnuim şi chiar să ne împrietenim, pentru că ea ne deschide poarta spre adevărata viaţă. Cine poate distinge printre noroi, petalele de narcise, petale de cireş pe o cruce, acela este un poet, fără doar şi poate şi merită cu prisosinţă acest calificativ onorabil.

A şti să găseşti mărgăritare în ţărână, perla din stridie, pepita printre mormanele de nisip nu e lucru lesnicios.

Toate fenomenele cosmice: soare, vânt, stele, nori, ploaie, ninsoare, furtună sunt prezente în poezia Mariei Tirenescu, dovada legăturii netăgăduite a omului cu universul. De la această legătură nu ne putem sustrage. Registrul meditativ, reflecţia, sunt stări propice poeziei. Ele se reflectă în versuri neasemuite care ne fac plăcere, ne aduc linişte sufletească, sădesc în noi seminţele bucuriei, ale îngăduinţei, ne face mai buni, cu alte cuvinte, ne îmbunătăţesc, ne edifică.

Şi ce altă menire poate avea poezia? Ea nu va schimba radical faţa lumii, dar ne poate schimba într-un anumit grad, sufletul. A.P.Cehov, în piesa „Trei surori” are o replică magistrală rostită de maiorul Tusenbach: „Ce copaci minunaţi! Viaţa ar trebui să fie neasemuit de frumoasă în prejma lor!” Şi într-adevăr, după ce ai citit versurile miniaturale ale Mariei Tirenescu – şi ale altor confraţi de condei – nu poţi săvârşi o nelegiuire.

Cartea doamnei Maria Tirenescu – constituie – poate că nu întâmplător - pentru mine un dar, în zi de sărbătoare – în Ziua Naşterii Maicii Domnului – şi eu îi mulţumesc şi îl iau ca atare. Din ce în ce mai asupriţi de neliniştile şi nesiguranţa zilei – avem nevoie acerbă de astfel de puncte de sprijin în periplul nostru pământesc.

Candoare, supleţe, inefabil, spirit acut de observaţie, gingăşie, meditaţie, disciplină, toate în bucheţele înmiresmate de silabe – denumite „Crochiuri”. Dacă ar fi să ne luăm după definiţia din DEX a crochiului, - desen rapid care indică în câteva linii trăsăturile principale ale unei figuri, ale unui obiect, ale unui peisaj etc.; schiță – titlul nu s-ar motiva. Însă în limbaj peiorativ, versurile schiţate în câteva silabe, pot fi asemuite cu nişte crochiuri.

Într-adevăr, tuşate în câteva linii, micro-poemele din volumul de faţă, par nişte crochiuri ale unui pictor renumit care şi-a adunat schiţele pentru a le prelucra şi dezvolta în adevărate capodopere. Dintr-un astfel de crochiu se poate dezvolta – nu numai un poem – ci o adevărată schiţă literară, ori nuvelă, al cărei miez incandescent este un haiku.

Lipsite total de zorzonele, de orice fel de podoabă artificială, crochiurile au o frumuseţe şi o prospeţime aparte. Ele au gustul pământului reavăn de acasă. Flori proaspete de echinocţiu.

Pentru a gusta – însă – cu toţi porii – poemele acestea, îţi trebuie ochi de privit, urechi de auzit, gură de exclamat, o deschidere sufletească totală şi o clipă de graţie în care să te scufunzi în aceste frumuseţi aproape negrăite. Nu toţi cititorii sunt dispuşi la aşa ceva. În goana aproape nebună după instanţele zilei, oamenii nu-şi mai găsesc rostul, n-au destui ochi pentru frumuseţea din jur, miasmele răului îi acaparează, îi sufocă.

O altă secvenţă lirică are ca tematică „Bunicii” -.

Aceleaşi imagini suave de natură-nflorită sunt puse în contrast cu vechimea casei copilăriei, cu bătrâneţea şi neputinţa:

Înfloresc cornii –

grădina bunicii

în paragină

Piersic înflorit -

zeci de albine în zbor

şi moşul singur

O rândunică

peste cireşul înflorit –

bătrânii lăcrimează

Sfârşit de florar –

bunica îşi numără

ultimii bănuţi

Antiteza dintre frumuseţea de negrăit a naturii înconjurătoare, a făpturilor lui Dumnezeu care roiesc în jur şi precaritatea stării omeneşti, ajunsă în amurgul vieţii – invită la meditaţie asupra adevărului existenţei şi sfârşitului omului pe pământ. Cu toate acestea – un aer idilic stăruie şi face ca totul să devină suportabil. Poate aromele degajate de sufletul poetei?

Ultimul vals

dansat cu soţia lui –

ninge peste sat

Bunicul gripat –

din ultima lui ceapă

îşi face un ceai

Există, în pofida contrastelor, un joc spectral, o armonie de culori şi esenţe care constituie adevărata poezie. Poezia ambientală, alături de muzica de acest gen, fac sufletul să tresalte, să vibreze la frumos, cu alte cuvinte, să cânte. Aceasta este impresia, senzaţia pe care ţi-o dau poemele Mariei Tirenescu.

O altă secvenţă lirică are ca tematică „Vacanţa mare” şi este, poate, cea mai fascinantă prin spiritul ludic pe care-l degajă:

În cireş -

câteva feţe murdare

şi burţi pline

Vacanţa mare –

alergând după fluturi

cu plasa goală

Noapte senină –

doi copii îşi dispută

un licurici

Soarele peste câmp –

o coţofană ciugulind

biscuiţi

„Ploaie de vară” se intitulează o altă secvenţă lirică, în aceeaşi tonalitate ludică:

Ploaie de vară -

fetiţa îşi lipeşte

năsucul de geam

Aversă –

copiii făcându-şi umbrele

din frunze de brusture.

După aversă –

în fiecare baltă

câte o lună

Următoarea secvenţă plasează imaginile „La malul mării”. La fel de interesante, instantaneele surprinse de autoare în câteva tuşe, destul de pregnante ca să schiţeze o stare de autentic lirism, o clipă de lumină, o clipă de graţie. Şi omului, nici că-i trebuie mai mult să fie iluminat şi îmbunătăţit.

Pe plajă -

copiii privesc

delfinul mort

Maria Tirenescu nu e preocupată în mod permanent să numere silabele unui haiku. Mai degrabă o interesează emoţia pe care o trezesc imaginile surprinse într-o străfulgerare de privire.

Smocuri de iarbă

pe plaja pustie -

uite un melc

Aici, în peisajul inert, imaginea unui melc animă, trezeşte la viaţă, chiar dacă în chip molatic, cu lentoarea caracteristică acestui gasteropod. Talpa moluştei străbătând iarba de pe plaja pustie, degetul arătător spre melcul cărându-şi povara cochiliei în spate, sunt imagini poetice, destul de sugestive. Dar iată că în aburul îmbietor al cartofului copt în spuză la focul de tabără, se înfiripă poveştile pescăreşti, dezvoltând imaginaţia, nu numai a copiilor, dar şi a celor maturi, sensibili la mişcările şi transformările naturii înconjurătoare.

De fapt, acesta este şi rostul unui haiku: de a descoperi frumuseţea naturii, filtrată prin ochiul privitorului şi transpusă artistic de pana creatorului. Natura – obiect de studiu în sine - în strânsă corelaţie cu sentimentele umane sau într-un aparent contrast cu acestea – este domeniul predilect al autorului de haiku sau de orice altă formă de poezie tradiţională japoneză.

Poveşti pescăreşti

la focul de tabără –

cartofi în spuză

Maria Tirenescu a rezervat un capitol aparte şi culorilor toamnei.

Hambarul plin –

un şoarece apropiindu-se

pe furiş

Prima brumă

se aşterne pe dealuri –

câine vagabond

Frunze peste tot –

în vârful arinului

strigă o cioară

Nici „Miezul iernii” nu a fost neglinat de autoare. Dar aici, splendorile iernii sunt prefăcute în poveşti:

Pe foaia goală

doar un creion fără vârf –

ninge ca în poveşti

Noapte geroasă

cântecul greierului

în dosul sobei

Alt grupaj se referă la „Datini” şi sunt uşor de recunoscut în poemele Mariei Tirenescu – tradiţiile autentic româneşti.

Seară ploioasă –

icoana cu mucenici

în casa goală

Ouă de Paşti

petrecere în cimitir

printre lumânări

Bătrânul singur -

ciocnind o cupă de vin

cu poza babei

Ultima secvenţă, „Japonia, martie 2011” – nu mai are nevoie de prezentare. Într-un ton grav, plin de compasiune, autoarea suprinde momente dramatice din timpul şi de după catastrofa care a avut loc în ţara haiku-ului. Secvenţele îmi aduc aminte în mod automat de poemul „Lidice” al lui Eugen Jebeleanu. Imaginile sunt zguduitoare şi autoarea le-a redat, aşa cum le-a văzut cu ochii minţii, sporind emoţia cititorului:

Printre ruine –

o fetiţă

căutându-şi păpuşa

După cutremur

japoneza visează

cireşii în floare

Poate că nici un altul nu redă mai perfect tragedia, decât acesta:

Tsunami

înghite oraşul –

un mugur crapă

Ca şi acesta care mi se pare zguduitor:

Pe o colină -

ea scrie un haiku

despre tsunami

Micropoemele din volumul „Crochiuri” al Mariei Tirenescu – dovedesc – o dată în plus – că poezia este „acel ceva plăpând, misterios şi sacru” – aşa cum a definit-o Platon. Câtă vreme se vor găsi oameni preocupaţi s-o scrie şi s-o dăruiască spre împărtăşire semenilor – încă nu e totul pierdut. Subscriem cu tot sufletul acestei realităţi.

Cartea, în format pdf, portretul şi date despre autoare se găsesc la Editura Semănătorul, secţia poezie.

MARIA TIRENESCU, “CROCHIURI”, Editura SEMĂNĂTORUL, online, 2011

link:http://www.semanatorul.ro/editura/2011/Maria_Tirenescu-Crochiuri_haiku.pdf

Radu Patrichi - Umbra unei frunze, recenzie de Ion Untaru

Ion Untaru

Am citit şi re-citit cu plăcere această „Umbră..."* şi o păstrez în continuare în apropierea mea pentru acel ceva misterios şi nedefinit care mă face să revin cu insistenţă asupra ei. După prima lectură pe care mi-am impus-o neutră şi fără idei preconcepute („Nu-l cunosc pe autor şi nu ştiu cum scrie!"), am conchis cu lejeritate: „Ce frumos este să scrii poeme haiku: te aşezi într-un fotoliu şi laşi lucrurile din preajma ta să vorbească singure. Ce vreţi mai simplu decât atât?!"

Deschideam cartea la întâmplare şi îmi plăcea să cred că mă aflu pe aceeaşi lungime de undă cu autorul:

Bătrână la fereastră -
urmărind în stradă
luminile de Înviere

Gata să apună,
soarele printre sălcii
a aprins balta

Odihnă-n parc -
pe foaia cu haiku-uri
cade o frunză

Închideam ochii reprimându-mi o maliţie uşor ireverenţioasă de care nu mă credeam în stare (Să dăm Cezarului ce este al Cezarului!), zicând în sinea mea: Trebuie să recunosc că autorul are spirit de observaţie. Şi mie mi-ar fi plăcut să semnez poeme de calitatea asta:

Chiar şi pisica,
m-a vizitat la spital
într-un vis frumos

Foşnetul valurilor
pe faleză-n zori -
şi-un râs de fată

După-atâta ceaţă,
moşul bucuros că vede
o lună ştirbă

Sau cu alte cuvinte: Uite ce frumos spune autorul acesta lucruri pe care de fapt nu le spune ci numai le sugerează cu o singură dar măiastră tuşă de artist. Uite cât de bine ştie el să capteze atenţia cititorului care, ajuns la acest punct, nu-i va mai lăsa cartea din mână până la cea din urmă filă. Sunt nişte poeme despre care poţi să scrii pagini întregi, esenţa unor frumuseţi indicibile închise în nu mai mult de şaptesprezece silabe sau chiar mai puţin.

Acum nu mi se mai părea aşa de uşor ca la început să laşi lucrurile din preajma ta să vorbească singure. Descoperisem o capcană bine camuflată pe care el o învinsese cu eleganţă. Tenorul care cucereşte auditoriul, lasă întotdeauna impresia că se simte în largul lui, cântă cu dezinvoltură, îţi vine să crezi că nu întâmpină nici o dificultate, nu-i aşa? Fără ca spectatorul pentru care a urcat pe scenă să ştie cât a exersat ca să ajungă aici.

Şi m-a mai surprins partea vizibilă ca să spun aşa a icebergului, vocea auctorială rămâne discret în planul secund, nu intervine, nu dispune, nu impune preferinţele, convingerile sale, lăsându-ne nouă cititorilor plăcerea de descoperi frumuseţea acestor scurtisime poeme de sorginte japoneză:

Copil fericit
la fereastra sa
a înflorit caisul

Pe malul lacului
agale spre seară -
cu doi sori în faţă

La geam bătrânul
cu pisica-n braţe
priveşte apusul

De la nostalgia amintirilor (chipul copilului fericit că la fereastra lui a înflorit caisul), suntem invitaţi la o plimbare în registru grav, meditativ pe malul lacului (apa induce întotdeauna o stare reflexivă de calm), pentru ca la sfârşitul periplului să vedem un bătrân (un bâtrân oarecare, nu-i aşa?) care priveşte gânditor spre apus...

Şi totul fără nici un fel de artificiu ostentativ, fără pedanterie şi didacticism, ci cu distincţie şi nobleţe aş zice.

Celor mai multe dintre flashurile picturale, autorul le-a adăugat o anume notă personală de duioşie, de participare afectivă care ni se transmite şi nouă făcându-ne să revenim asupra lecturii. Aşa se face că unele mesaje le receptăm în soto-voce, printre rânduri, creându-ne acea senzaţie de deja-vu, deşi am fi putut să le fi observat şi singuri înaintea „Umbrei..."

Singur -
pe faleză ninge
doar pentru mine

Întâi ne-am privit -
şi apoi şopârla
trece-ncet cărarea

străduţă-n Constanţa -
vrăbiuţa are cuib
în cireşul japonez

Unui visător îi place să se plimbe singur prin ploaie sau pe ninsoare, plimbare care poate să prilejuiască reflexii inedite sau întâlniri neaşteptate iar o vrăbiuţă zglobie stabileşte în nume propriu o punte peste continente de la arhipelagul nipon, patria lui Basho, la pontul Euxin (unde locuieşte autorul).

Este şi o dovadă peremporie a talentului dar şi a modestiei cu care lucrează asupra poemelor şi ni le pune apoi la dispoziţie. Spun asta mai ales acum după ce am aflat că sertarele autorului conţin nu mai puţin de zece mii (!) de poeme din care s-a hotărât să publice acum la doar a doua sa carte, mai puţin de 700.

Cartea este structurată pe anotimpuri aşa cum îi şade bine unui reputat haijin contemporan care se respectă. Un titlu inspirat: nimic nu este mai trecător decât umbra, o umbră pe care o pune în evidenţă raza de lumină, un reflex efemer care se asociază însă cu reflexii majore, filozofice chiar şi care ne vor însoţi paşii noştri prin timp.

Şi ar mai fi încă foarte multe de spus despre semi-ironia sau self-sarcasmul pe jumătate ascunse, pe jumătate lăsate la vedere, (umor întotdeauna tonifiant sau moralizator), despre viciile comportamentale care nu au scăpat simţului său fin de observaţie: beţia, duhul de ceartă al unora dintre noi, acreala unui bătrân parcă supărat că încă mai trăieşte (bătrâneţea este întotdeauna legată de neputinţă!), simbioza vârstei a treia cu prietenia unui animal de companie (câine, pisică) pentru a fi petrecută mai uşor, sau pentru a suplini lipsa unei îngrijiri adevcate din partea oamenilor, suferinţa pe care o întâlnim şi în lumea păsărilor, a plantelor (o invitaţie „subţire" să ne întrebăm de ce?), culoarea locală a peisajului (faleza, plaja, marea, pescăruşii) citadin şi cu care coabitează natural, dar şi vitalitatea primară a unei nebune care îmbrăţişează ploaia râzând.

Cititorul atent este captat şi de nenumărate reflexe sau scânteieri de inteligenţă, vorbe hâtre spuse în doi peri, care stimulează fantezia într-un superb joc al bucuriei de a trăi. Al satisfacţiei spirituale de a fi câştigat pe termen lung un prieten.

O „Umbră..." de care ne vom aminti cu plăcere. Parcă mi-e ciudă că nu am scris eu aceste poeme.

___________

* Radu Patrichi: Umbra unei frunze, poeme haiku, editura Ex Ponto, 2011, Constanta