clic pe logo

 siglaROKU

joi, 30 iulie 2009

Un haiku neconvenţional (IV)


Aceasta este ultima parte a studiului lui Dumitru Radu asupra poeticii în haiku-ul şi tanka lui Dan Doman. Vă reamintim, eseul a fost publicat ca postfaţă a volumului Umbra muntelui miroase a răşină“, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2009, editor Mircea Petean.


Un haiku neconvenţional (IV)


FASCINAŢIA IERBII



de Dumitru Radu





© Elena Stoica, 2009

Flora haiku-urilor domaniene este în mare parte dominată de iarbă. Nu atît iarba ca prezenţă este interesantă aici, cît parteneriatul pe care aceasta o angajează cu elementele faunistice, minerale şi umane.


Iată o temporalitate pe care iarba o înregistrează între două morminte:


zi de săpat

un nap de anul trecut

azvîrlit peste gard—

noutăţi în iarba

dintre morminte


Altă postură, cea de pionier primăvăratec alături de ultimele urme ale zăpezii, cu o interesantă similitudine creatoare:


ascuns în carnet

s-a micşorat creionul

de-atîta haiku—

la fel şi ultima nea

sub firele de iarbă


Iubitor de gări în paragină şi de linii moarte, poetul ne relatează convieţuirile acestora cu iarba mereu proaspătă:


mărul înflorit—

vechile şine

acoperite de ierburi


Şi o relaţie vegetal-faunistică avînd naturaleţea cotidianului peren:


erete planînd—

un ied pe movilă

încîlcit între ierburi



Miresme de pin şi de curcubeu


Deşi apelează în poemele sale la toate simţurile, menţionăm totuşi că poetul are predilecţie către cel olfactiv, mirosurile de pin, fîn, pîine, lemn, iarbă şi zăpadă fiind frecvent semnalate şi dînd culoare textului. Chiar şi titlul volumului pune în valoare umbra prin mireasma răşinei:


zile toride—

umbra muntelui

miroase a răşină


În condiţiile schimbării vremii, mirosul de pin îşi face simţită prezenţa fantomatică:


vînt nehotărît—

mirosul pinilor

coboară dealul


Alteori, vizualul şi olfactivul intră în competiţie (amintind de un frumos haiku al lui Bashō):


aduse de vînt

petalele, mirosul...

care mai întîi?


Casa copilăriei, de care autorul îşi aminteşte nostalgic, are şi ea un miros de neconfundat:


cobor de pe casă—

înăuntru miros uitat

de copilărie


Şi, în alt loc, regretul pentru neputinţa de-a simţi toată mireasma anotimpului floral:


prea mici plămînii

pentru toată mireasma

cîmpiei de mai


Talentul lui Dan Doman se remarcă mai ales în poeme deosebite, ca acesta, în care translaţia olfactivului pe vizual, între spectrele curcubeului, realizează un tablou feeric, cu elemente celeste pe un teluric montan:


miros de curcubeu—

tăcuţi fumegă norii

între munţi


Nu putem încheia opiniile noastre asupra volumului fără a aminti şi de valoarea graficii care-l ilustrează. Profesoara Elena Stoica a ştiut să fie în convergenţă creatoare cu autorul, intuind sensul textului, al scriiturii, subtilităţile sale, realizînd o reuşită translaţie pe tărîm grafic. Fantezia sa creatoare a operat subtil, artista reuşind prin mijloace minimale (ca în haiku) să “traducă” esenţa discursului literar.


Închizînd volumul, după ce ai parcurs cu poetul atîtea spaţii feerice, rămîi cu mireasma aceea pe care ai simţit-o în copilărie într-o mirişte unde fierul coasei a trecut de curînd. Că ai fost plecat şi te-ai reîntors în casa copilăriei. Că ai fost trist şi un curcubeu te-a făcut să zîmbeşti. Că începînd să străbaţi o cărare acoperită de frunze ruginii, o termini sub nişte meri înfloriţi ce şi-au nins peste tine floarea.


Dacă ar fi să caracterizez haiku-ul lui Dan Doman, aş face-o prin două coordonate: simţire adîncă şi simplitate; adică, traduse în limba lui Bashō şi Shiki, mono-no-aware şi karumi.


Atelierul autorului nu s-a închis (şi nu se va închide niciodată), fiindcă trăirile sale vor găsi noi tipare de exprimare. Ele se vor maturiza odată cu poetul, dar vor întineri totodată, graţie fantasmelor ce-l bîntuie mereu, acele fantasme ale realului, mereu încărcate de miresme, frumuseţi şi ispite.



Un haiku neconvenţional (III)


Eseul lui Dumitru Radu se ocupă în continuare de poemele lui Dan Doman. A fost publicat în volumul Umbra muntelui miroase a răşină“, apărut în vara aceasta la Editura Limes din Cluj-Napoca şi ilustrat de profesoara Elena Stoica.


Un haiku neconvenţional (III)



CÎTEVA ELEMENTE DE POETICĂ ÎN HAIKU-UL ŞI TANKA LUI DAN DOMAN



de Dumitru Radu





© Elena Stoica, 2009


Privit în ansamblu, haiku-ul lui Dan Doman s-ar putea caracteriza prin eludare holistică şi – ca să utilizăm un termen din fizica infinitului mic – prin abordare... cuantică.


Altfel spus, în acest haiku remarcăm nu atît prezenţa pomului, cît a frunzei, nu pe cea a zăpezii, cît pe cea a peticului de nea, nu a florii, ci a petalei, nu a bolţii, ci a stelei.



Frunza – metamorfoza cromatică


Repertoriul floristic, bine reprezentat în volum, cuprinde diverşi arbori, dar mai ales frunze, ce îmbracă o mare diversitate cromatică. Verzi sau roşii, îngheţate sau duse de vînt sau ape, frunzele sînt prezente peste tot.


Predominanţa frunzelor roşii arată preferinţa poetului pentru toamnă:


frunza roşie

îngheţată cu ploaia

pe trunchiul de-arţar


Este surprinsă mişcarea ei în spaţiu:


frunza arămie

se roteşte într-un spaţiu

imaterial


Alteori, ea este privită în contextul anotimpului, cum ar fi prezenţa timpurie a iernii:


ninsoare timpurie—

frunzele îngheţate

zornăie în vînt


Şi ceva inedit, frunza ca unicat:


nimeni pe mal şi salcia

mai are doar o frunză—

în rest zăpadă



O stea cu... aspiraţii telurice


O postură interesantă, acest vector către pămînt al stelei. Singură sau în constelaţii, ascunsă după o claie de fîn sau tremurînd în apă, stea căzătoare sau Crai Nou, ea aduce totdeauna ceva din mirajul cosmic.


Dar întîlnim şi o schimbare de vectori, ceva de pe pămînt aspirînd către ea:


zvon de cocori—

cumpăna fîntînii

se înalţă spre o stea


Prezenţa umană şi cea stelară îngemănate:


de pe deal

coboară carul cu fîn—

noi şi o stea deasupra


O substituţie interesantă, unde stelele iau locul fructelor:


părul plin de stele

are-o singură pară:

gata să cadă


Alteori, prezenţa unei constelaţii relaţionată tot pe pămînt:


izvorul clipocind—

fără grabă înoată

printre nouri Orion



O participantă la scenarii: cioara


Mergînd pe urmele lui Bashō, Dan Doman surprinde cioara în situaţii ce aduc poeticii haiku-ului subtilităţi deosebite. Unul dintre poeme ar putea sta la loc de cinste în orice antologie:


copaci desfrunziţi—

soarele apune

între ciori


În altă parte, din acelaşi vîrtej de ciori răsare o stea:


muntele vuind—

din vîrtejul ciorilor

răsare prima stea


Sau cîrduri de ciori surprinse în dinamică, în consonanţă cu viscolul:


lacul podit

gonite de viscol ciorile

— stol după stol


Dar şi un tablou static de iarnă, amintind de un cunoscut haiku de-al lui Bashō, însă cu proiecţii cosmice:


crepuscul de iarnă

copacul cu trei ciori

încremenite pe cer


Şi un haiku ce creionează cu subtilitate o atmosferă de iarnă în care stolurile de ciori se pierd în zare, subţiindu-se:


ierburi îngheţate—

pe cer stolul de ciori

se subţiază



Un imprevizibil: păianjenul


Făcînd parte din faunistica volumului, păianjenul se strecoară sau este surprins nemişcat, indiferent de locul unde se află. Cîteodată este observat în acţiuni constructive, cîrpind acoperişuri sau şuri:


vară indiană

un păianjen peticind

şura părăsită


Găsim într-un poem tanrenga un element astral într-o spaţialitate inedită:


între picioarele păianjenului

răsare o stea


Păianjenul îşi face simţită prezenţa mai mult în interior, ca în serile de iarnă, atras fiind de lumină sau căldură:


focul aprins

într-un tîrziu paingul

vine şi el lîngă sobă


În pînza ţesută de harnica arahnidă poate poposi nu numai o insectă, ci şi o frunză sau o floare căzută dintr-un pom:


geamul grajdului—

în pînza de păianjen

o floare de măr



Casa ca topos


Deşi în majoritatea cazurilor haiku-ul se desfăşoară în spaţii deschise, în natură, întîlnim uneori şi o spaţialitate închisă, cum ar fi casa.


Casele mici, părăsite sau în paragină, par a se număra printre preferinţele autorului:


vînt de toamnă—

pe geamul casei părăsite

scriu norii


Nu este uitată nici casa copilăriei.


casa copilăriei—

asunsă prin colţuri

zăpada


Iată şi un contrast între starea unei bojdeuci şi prezenţa unui televizor de sărbători:


ger de Ajun—

în bojdeuca peticită

un ecran color


Şi o frumoasă imagine (selectată, de altfel, de William J. Higginson în Haiku World. An International Poetry Almanac, Kodansha International, 1996), leagă casa de spaţiile intergalactice, fumul luînd aspectul Căii Lactee:


casă în munţi—

din horn se răsfiră

Calea Lactee



Fantoma unui nor


Prezenţi în mai toate anotimpurile, grăbiţi sau leneşi, trecînd prin curioase metamorfoze, norii întîlniţi în haiku-urile lui Dan Doman aduc ceva din nemărginirea celestă.


Poetul le dă de cele mai multe ori o consistenţă ce contrastează cu cea a zăpezii peste care evoluează:


norii grei acoperă

ultima zăpadă

ascunsă în munţi


Alteori, ei se oglindesc în băltoace sau, paradoxal, chiar într-o barcă:


dezgheţ timpuriu—

într-o rînă

în mîlul lacului

o barcă plină

cu apă şi nori


Întîlnim şi o evoluţie a lor într-un fel de rîuri celeste:


rîul norilor—

o mîţă albă pe gard

sub luna plină


Dar şi sub aspect static, elementul dinamic fiind (iar paradoxal) relieful:


lac unduind între munţi—

încremeniţi deasupra lui

norii


Evoluînd în spaţii vaste, printre nori îşi fac apariţia constelaţiile:


noapte de mai—

norii decupează pe cer

noi constelaţii



Petala pierdută


Adesea elementul floral în totalitate este estompat, primul-plan revenindu-i petalei. Pierdută în vînt, în relaţie cu elemente faunistice, intrînd într-o microgalaxie cu insectele, petala este totdeauna plasată într-un unghi în care îşi poate pune în valoare frumuseţea.


Astfel, ea apare angrenată într-o învolburare cu albinele în emanaţia miresmei primăvăratice din jur:


lîngă hornul

înnegrit de ani şi fum,

albine şi petale

rotindu-se-n mireasma

de cireş sălbatic


Sau doar umbra ei înşelătoare:


peşte la pîndă—

umbra unei petale

plutind peste lac


În consonanţă cu şinele ruginite de mult, petala, despărţită de floare, se pierde şi ea:


şine ruginite

sub soarele stepei

macul pierde-o petală


Plutirea solitară prin aer pînă la un gard de uluci, printre care se strecoară hoţeşte, îi dă petalei o frumuseţe aparte:


rîuri de ceaţă—

prin gard se strecoară

o petală de măr



O surpriză – peticul de nea


L-am putea considera pe autor ca poet al iernii, datorită interesului manifestat pentru acest anotimp. Şi dacă zăpada acoperă cîmpuri, drumuri, edificii, poetul este fascinat de multe ori de cei cîţiva centimetri pătraţi ai unui petic de nea.

Astfel, prezenţa acestuia este efemeră pe-o buturugă:


valuri întunecate

pe vechea buturugă

un petic de nea


Aceeaşi prezenţă, dar în alt context topografic, contrastînd cu lumina:


lampioane roşii—

pe vîrful pinului

un petic de nea


Tot pe contrastul dintre peticul de nea şi culoarea părului se bazează şi haiku-ul următor, unde norii cumulus întregesc un tablou de bun augur pentru mireasă:


nori cumulus—

mireasa cu părul negru

lîngă un petic de nea


Şi, în fine, iată şi urmele civilizaţiei care estompează brutal poezia naturii:


umbrele norilor—

o urmă de şenilă

pe-un petic de nea