clic pe logo

 siglaROKU

duminică, 31 decembrie 2023

Parfumul umbrelor - haibun

 


Prefață de Jean Antonini

 

 

 

După precedenta sa carte, "Allargando", Lavana Kray m-a invitat să scriu prefața acestei cărți, "Parfumul umbrelor", iar eu sunt onorat să o fac, pentru că lucrarea sa mă obligă să fiu la înălțimea ideației pe care ne-o propune... Această prefață are ca scop să vă ofere un punct de vedere asupra tuturor textelor și fotografiilor pe care le veți descoperi aici și să sublinieze aspectul lor excepțional.

Lucrarea este compusă din 50 de secțiuni: un titlu, o proză narativă, un haiku și o fotografie. Să luăm ca exemplu pagina 135:

 

 

Fulg de nea [titlul]

 

"Într-o zi, când vei vedea un singur fulg de nea, nu va fi un semn că iarna vine, ci eu lângă tine."

[proza narativă]

 

Alzheimer –

cel mai pur omăt

e doar mâl mascat

[haiku]


[fotografia]

 

Fiecare compunere este oferită spre lectură în engleză (limba de comunicare internațională), franceză (limba aleasă de autoare) și română (limba maternă a LavaneiKray). Prin urmare, trebuie subliniat faptul că autoarea se adresează atât comunității internaționale de poeți haiku, cât și multor cititori din afara ei.

Forma complexă a secțiunilor are ca miez un poem de sorginte japoneză cu care mulți cititori sunt familiarizați: haiku. El este alcătuit din trei versuri de 5, 7, 5 silabe (în forma sa clasică), evocând un moment singular dintr-un anotimp. Combinarea haiku-ului cu proza narativă este, de asemenea, o formă literară japoneză, numită haibun.

Dacă îi alăturăm o fotografie, obținem un alt gen numit haiga sau foto-haiku. Într-un fel, Lavana Kray a compus 50 de "haibun-haiga" sau, mai bine zis, foto-haibun-uri, dezvoltând o formă singulară.

Nu cunosc niciun alt exemplu de acest fel. Până acum, autoarea publica, la fel ca în colecția "Allargando", doar foto-haiku, obținând cu acest gen mai multe premii internaționale.

Prin adăugarea prozei narative la demersul de față, poeta și fotografa oferă cititorului spațiu larg pentru o diversitate de sensuri și pentru meditație, atribuind emoțiilor pe care ni le împărtășește un rol aparte, intens. Cititorul descoperă o naratoare cu care se poate identifica...

"Oaspete de-o zi, într-un cătun uitat de lume, am ales să dorm în aer liber lângă celelalte frunze."

“În lumina pirpirie a dimineții, cu Nikon-ul pe umăr, ies la vânătoare de păsări, de-a lungul unui braț al Dunării. Înaintând prin stufăriș, ajung lângă o femeie cu  niște undițe aliniate la picioarele ei, printre nuferi galbeni. Sunt atât de aproape de ea, încât ne oglindim amândouă în același ochi de rouă."Mediul descris de naratoare este lumea pastorală. Acest lucru este deosebit de evident în fotografii. Motivele sunt: "satul", "poarta", "gardul", "barca", "școala din sat", "târgul", "fructul", "pomul", "sacul de grâu". Iată câteva fraze în care descoperim aceste elemente pastorale...

"O umbră micuță și desculță își face zilnic drum până la bătrânul salcâm înflorit în coasta satului, unde își lasă orășeanul netrebuințele și neființele."

"Arunc o privire peste gard..."

"Acum vreo două ore, omul se uitatot la mărul acesta galben, de parcă descoperise o planetă și-o mai ținea o vreme pe genunchi."

"La o margine de cer stacojiu ca un taler, zi de târg, unde lumea scoate la posibilă vânzare de toate pentru toți, într-o învălmășeală ordonată.

Oi, porci, haine, medalii, peruci.

Hamsii prăjite, vin fiert, parfum franțuzesc.

Role, trotinete, biciclete, păpuși."

"A scurtat recent gardul din față, ca să poată vedea până departe, unde se tot ivește cineva, dar nu ia drumul încoace..."

Această femeie care taie din înălțimea gardului evocă dorința de a trece peste această îngrăditură specifică lumii pastorale, pentru a vedea mai departe, la orizont...

"Sirena unui vapor de dincolo de deal scoate un surâs din amorțire", se arată în text, iar această speranță este, într-un fel, un indiciu despre dispariția ființelor umane din jurul ei, dispariția satului care este însăși inima acestei lumi pastorale.

Această a doua temă, dispariția, se îmbină cu prima. Lumea satelor și a bărcilor dispare treptat în favoarea unei alte lumi, o lume simbolizată în aceste pagini de "turiști", de "orășeni"...

"Oamenii își părăsesc pământul natal."

"Mult prea în vârstă să-și mai rânduiască traiul din pescuit, femeia a plecat în lume."

"Merg prin satul care s-a golit ca un sac de grâu găurit. Școala s-a întors de mult în lutul din care se ridicase. Și nu doar ea." 

"Delta Dunării cu fauna și flora ei a fost mereu un paradis pentru turist, dar, pentru localnic, traiul pe o sfoară de nisip este un act de echilibristică existențială, dependent fiind de o ambarcațiune de orice fel, la orice oră."

Această dispariție a unei lumi știute este accentuată prin descrieri de natură.

"Prospețimea cerului, parfumul unui liliac înflorit în două nuanțe...”

"Mirosul zmeurei se simte..."

"Vrăbiile ațipesc între zorele azurii..."

"Într-un colț umbros, un cireș amar copt."

"Salvați de natură, și el și eu."

"Cu ograda lucie sub tălpi, stă pe ciotul de cireș, privind lung după cocori."

Este clar că această lume naturală, acest "pământ" dispare sub tăvălugul unei modernități simbolizate de zgârie-nori, pesticide, parcări, orășeni, turiști...

Între blocurile turn, încă vie, o căsuță bătrânească."

"Contrariată de absența totală a albinelor și de prezența șobolanilor sfâșiați de păsări, îmi tot ridic privirea spre zarea limpezie, în căutarea unui fâlfâit de aripi, dar nu văd apropiindu-se decât un avion utilitar ce-mi trece pe deasupra capului, răspândind o burniță lăptoasă, apoi liniștea-mi coboară spiralat în jurul glasului. Aud timpul șiroind în sens invers."

pesticide –

un copil pune fluturi

înapoi pe flori

"Mai puțini copaci, mai multe parcări".

Care cititor nu ar vedea în aceste rânduri, în aceste fotografii o vastă parabolă ? cea a unui Pământ pastoral pe care l-am cunoscut, care ne-a hrănit, ne-a crescut și care e pe cale de dispariție.

Va avea noua planetă loc și pentru oameni?

"Dacă nu ne tăiau acel cordon, atunci, când am venit pe lume, mama ar fi rămas aici, lângă mine, nu-i așa?".

"Viața pescarului depinde de un fir de ață, la fel și cea a peștelui...Chiar înainte de a veni pe lume, depindem tot de un fel de față care, dacă ți se înnoadă în jurul gâtului..."

Apoi,la pagina 112, parfumul umbrelor capătă o notă nouă, dominantă...

"Anii'60... În clasă intră doamna de franceză și, deodată, parcă nu mai este atât de frig, dar ea nu știe; e îndrăgostită de Baudelaire. Parfumul ei cu note calde persistă mult după ieșirea sa din clasă, iar ochii minții se fac mici, mici și visând că sunt un albatros, încep să fiu."

În ultima parte a cărții, planul narativ evocă amintiri personale ale autoarei care prind viață sub ochii noștri...

"Vine o zi ce pare a fi cea din urmă și ai dori să faci ultimii pași, acolo, unde le-ai dat frâu liber celor dintâi, așa încât, îmi iau rucsacul și mă îndrept spre gară."

părinți doar în dor –

de câte ori trec frunzele

deschid ușile

Sau, poate că este vorba doar de evocarea unei separări personale...

"Când s-o fi surpat lumina din poemul care am fost tu și eu până mai ieri, de stăm așa, față în față, între așchii de cuvinte ascuțite?!"

Această dispariție a unei lumi, această ruptură intimă este resimțită ca un sfârșit care ne este promis, cel al firului tăiat, al firului care se înfășoară în jurul gâtului.

În ceea ce privește tema morții, naratoarea nu pare a ne cruța. Fiecare obiect care ar putea rodi speranță aduce și partea sa întunecată, violentă.

Un melanj de melancolie cu bilă neagră persistă în fiecare motiv ca urma unei răni...

"Menta sălbatică...straturile de ozon..."

"Șopotul blând al apei complice..."

Alzheimer –

cel mai pur omăt

e doar mâl mascat

"Ridic mâna în semn de salut, Genya îmi răspunde și mâneca ce-i alunecă spre cot lasă la vedere câteva cifre marcate pe brațul ca un gât de lebădă."

Să nu uităm, pare să ne spună Lavana Kray, că între alb și negru există o permanentă osmoză.

În fiecare clipă, ea ne reaminteștecă ne-am născut pentru a muri...

"Câțiva saci menajeri: amintirile noastre.

foșnet de umbre –

un cocor origami

în tocător de foi

Acestea sunt rândurile pe care ni le propune autoarea în încheiere. Umbrele care se tot ivesc de-a lungul povestirilor sale sunt tulburătoare, chiar biblice, legate fiind de acel timp pastoral care constituie baza fundamentală a textelor, un timp în care viața și moartea sunt în strânsă conexiune, în care rugăciunea rămâne esențială, în care existența unei ființe umane nu este susținută de proteze, implanturi și multe alte mașinării industriale, ci de cu totul altceva.

Dar, în aceste pagini, există fără întrerupere un fir care ne ține conectați cu autoarea: firul scriiturii sale, finețea frazelor, profunzimea poemelor despre copii și persoane vârstnice...

"În podul cu acoperiș de stuf, copiii pun în scenă propria poveste..."

Pentru ei, moartea e un loc de odihnă mirosind a Mâna Maicii Domnului."

"Pe o buturugă, multe foi de hârtie, niciuna neîncepută. Aflu că bătrânul îi scrie zilnic lui Dumnezeu. Zilnic."

"Doamne, te tot întreb și nu-mi răspunzi, deși îți scriu cu litere de-o șchioapă, ca să poți citi de Sus..."

"...dacă să taie mărul în două[să trăiască, să mănânce], sau să-l înfigă între ostrețe, să-i fie Lunii pereche [să se dedice poeziei]..."

eu scriu, tu scrii –

niciodată verb destul

pentru o punte

"Cu ochii închiși, cu palmele întinse pe nisipul  ce mi se neastâmpără-ntre oase, aud soarele sorbind alene tot râul, și răul, și hăul din mine."

Și tocmai felul în care "soarbe"soarele în aceste pagini ne salvează de la dispariția copilăriei, a pământului așa cum îl știam, ne salvează de gândul morții și ne scoate din mlaștina existențială.

Va rămâne, atât din viața naratoarei cât și din noi înșine, doar un "abur" de poezie: "Doi aburi: unul cald, celălalt rece; un fel de haiku la final de poveste", sau un voal de poem: "Stârnită de vânt și gând o stare de un albastru amărui mă învăluie subtil ca un haiku."

Va rămâne doar ea, poezia, să ne amintească de mirajul iubirii...

"Într-o zi, când vei vedea un singur fulg de nea, nu va fi semn că iarna vine, ci eu lângă tine."

 

                                                 Jean Antonini

 


Volum de poeme într-un vers

 


O PUNTE ÎNTRE LUMI SPIRITUALE 
 De Vasile Moldovan 

 În antologia națională a poemului îtr-un vers Un singur nai, (Editura Societății Scriitorilor Români, București, 2017), poeta Virginia Popescu a publicat un grupaj consistent de texte, prin care demonstra cititorilor că este un cunoscător avizat al speciei literare create în literaura română de poetul clasic Ion Pillat. Poeta este încă de la debut un autor de mare finețe. Poemele închinate florilor par a fi mici acuarele desenate nu cu pensula ci cu condeiul : Zorelele, Ghioceii, Toporașii, Magnoliile, Macul. La rândul lor, Privighetoarea, Ciocârlia, Fluturele sunt redate cu grație, aidoma unor triluri închinate zborului. Trei ani mai târziu, poeta anunța pe blogul propriu Phoenix alcătuirea unui calendar de poeme întrun vers, care a stărnit curiozitatea multor cititori. Între timp a continuat să publice poeme într-un vers în cele două reviste de profil, Haiku (București) și Albatros (Constanța). 

 Volumul de față Pierderea de sine este, prin urmare, rodul unui proces îndelungat, desfășurat în cunoștință de cauză. Autoarea este un intelectual de elită, cunoscătoare a limbilor (franceză si engleză), cu cunoștințe în domeniul muzicii și al artelor plastice. O parte din aceste cunoștințe vor fi preluate organic în poemele ce alcătuiesc volumul. 

MODELUL ION PILLAT
 Înainte de toate, poeta se dovedește un ucenic devotat al lui Ion Pillat. Ca formă supremă de respect, autoarea pune în fruntea secvențelor lirice câte un poem pillatian pe care îl traduce în limba lui Voltaire. Într-o măsură mai mică sau mai mare, acest poem stabilit de model își pune amprenta pe conținutul secvenței. 7 Apoi, ea respectă riguros, regulile impuse de maestru, mult mai puține decât cele din estetica haiku : titlu, cezură, lungima versului obligatoriu de 13/14 silabe, muzicalitatea dată de ritm. Toate acestea subliniază caracterul autohton al poemului într-un vers, el fiind o specie litearară creată pe solul limbii române. 

O PUNTE ÎNTRE LUMI SPIRITUALE Totodată, lucrul acesta rezultând din economia cărții, poemul într-un vers a fost în accepția creatorului său o replică la haikuul nipon. Alăturându-l familiei de poezii de inspirație niponă, poeta găsește o formuă proprie pentru a sublinia această stare de fapt. Primele capitole ale cărții sunt aidoma cu cele ale oricărei cărți tradiționale de haiku: Anul Nou, Primăvara, Vara, Toamna și Iarna. Spre deosebire de poemele haiku, aceste mici bijuterii lirice cuprind, ca și la Pillat, personificări și metafore, figuri de stil specifice poeziei occidentale: cântec picurat, suflet nins, portativul ierbii, reverie de toamnă. Lipsa rimei e suplinită de ritmul fără cusur, care creează o muzică în surdină. Un imn înălțat muzicii, fără de care poezia clasică e de neconceput, e micropoemul Greierele : ”Pe portativul ierbii se risipește-n cântec”. Toamna e redată în mod semnificativ ca un anotimp al fertilității și belșugului: ”Sânii brumați ai toamnei, atârnă prin podgorii”(Rod). Cartea abundă în asemenea poeme în care natura și dragostea, în mod expres sau cu subânțeles, fac casă comună. Copilăria, izvor primordial al poemului într-un vers, se regăsețte pe alocuri, ca în această definiție a iernii: ”În zare zurgălăii de sănii...suflet nins.” (Ion Pillat). Învecinarea a două cuvinte sonore ”în zare zurgălăii”, este de un efect acustic rar întâlnit. El amintește parcă de coșbucianul ”prin vulturi vântul viu vuia”. Covorul de aur destinat înaltelor personalități, se sesizeză din oficiu și se întinde singur înaintea toamnei:”Toamna pășește-alene pe un covor de aur.” (Celebritate). Dintre personificări, admise în poemul înr-un vers, mi se pare plină de grație una dedicată toamnei, anotimpul preferat al poetei Virgina Poepscu : ”Sângele toamnei fierbe bolbrosind în cramă.” (Mustul roșu) 

GRIGORESCU ȘI BRÂNCUȘI 

Poeta ”care se pierde pe sine” dispune și de o paletă bogată de culori. Cunoscută autoare de haiga publicate pe internet, ea este familiarizată cu marii pictori români și francezi. Dacă în prima parte a cărții s-a străduit să clădească o punte din cuvinte între spiritualitatea românească și cea niponă, în cele ce urmează va fi vorba despre punerea în lumină a unui curcubeu între culturile română și franceză, 8 curcubeu care în timpurile normale se poate vedea, cu puțină voință, cu ochiul lber. Cei doi creatori tutelari - Nicolae Grigorescu și Constantin Brâncuși - s-au format ca artiști plastici la Paris și au trăit ani buni în Franța. La vremea lor ei au fost considerați ”ambasadori spirituali” ai României în Franța. Despre Brâncuși doamna care ”se pierde pe sine” mi-a mărturisit:”Brîncuși este pentru mine părintele meu spiritual. I-am vizitat cu ani în urmă atelierul la Paris, cu unul din nepoții gemeni ai surorii mele, doctor în istorie la Sorbona. Când am intrat în atelier eram dor noi doi. O tăcere apăsătoare ne-a întîmpinat, praful se așezase pe vatră și pe sculpturile rămase. Am plecat de acolo cu inima grea, gândindu-mă la românii care dau bani grei ca să viziteze atelierul modest al celui care a deschis porțile spre cultura modernă și a fost respins tocmai de concetățenii lui suspuși.” 

Inspirată de Ruga lui Brâncuși, poeta Virginia Popescu scrie o poezie religioasă pe cât de scurtă, pe atât de autentică: ”Pioasă și smerită cu fruntea spre țărână.” Celebra Dra Pogany, transpusă într-un vers de poetă se ține minte: ”În ochii ei imenși tot cerul se-oglindește.” Din tripticul de la Târgu Jiu reține atenția prin simplitate, Masa Tăcerii: ”La Cina ce de Taină apostolii se-așează. Având drept înaintași doi poeți români de marcă, Vasile Nicolescu care în Salonul olandez ne-a lăsat drept moștenire poezii clasice care ilustrează picturi celebre și Dumitru Radu care a publicat câteva splendide poeme într-un vers despre pictori români în frunte cu Grigorescu, Virginia Popescu abordează cu dezinvoltură câteve picturi celebre ale lui Grigorescu. După un vechi dicton latin, pictura și poezia merg mână în mână. Poeta abordează în cunoștință de cauză, carul cu boi, ciobănașul, fluierul. Dar cele mai izbutite poeme mi se par cele dedicate unor modele ale marelui pictor, după cum urmează : 

 Pescărița la Granville 
Pe valuri legănată lumina unui vis. 

 Țărăncuță 
Frumoasă cum e luna pe cerul primăverii. 

UN CÂȘTIG - PIERDEREA DE SINE După ce ne-a plimbat prin mai multe lumi spirituale, poeta își încheie cartea coborând preț de un anotimp în universul ei interior. Pierderea de sine, vers care dă titlul cărții, e în ultimă instanță un câștig: ”În palme îți țin chipul, mă pierd în ochii tăi.” Pierzâdu-și, metaforic vorbind, eul, poeta se regăește în sufletul 9 pereche, idee reluată în Mister: ”Din ochi eu ți-am sorbit a sufletului vrajă.” Ca și în haiku absența poate deveni prezență iar dorul de ființa iubită se manifestă zi și noapte: ”Cu tine adorm, în zori gândul la tine fuge ”. (Doar tu). Încheiem cu o definiție surprinzătoare a dorului : ”O lacrimă de dor, pe-obraz se scurge lin. (Dor) 

În opinia mea, abordarea dragostei în poemul într-un vers constituie un act de mare curaj al autoarei care ne dovedește astfel că dragostea, cel mai complex sentiment uman, poate să încapă și într-un pat îngust, de o singură persoană, cum e cel al lui Procust. E posibil ca exemplul ei să fie urmart și de alți promotori ai acestui gen. Fiindcă ni s-a arătat că poți să scrii esențialul despre dragoste și întrun singur rând, nu doar în sute de pagini ca în romanele fluviu.  


Câteva exemple, ca să vă stârnesc curiozitatea:

Sfârşit de an / Fin d’année 

Toţi ochii aţintiţi spre pendula cea veche. 

Tous les yeux fixés sur la vieille pendule.


Ghioceii / Les perce-neige 

Păstrează amintirea curatelor zăpezi.

 Ils gardent le souvenir de la pureté des neiges.


Stânjenelul / L’iris 

De veghe stă la poartă ca un soldat în post. 

Il veille à la porte comme un soldat de garde.


Privighetoarea / Le rossignol 

Vibrează-n cântul ei şi razele de lună. 

Dans son chant, vibrent même les rayons de lune.


Popas efemer / Halte éphémère 

Pe băncile din parcuri doar frunzele se-aşează. 

Sur les bancs des parcs seules les feuilles s’assoient.


Ploaia / La Pluie 

În noapte, la fereastră, îmi bate să-i deschid. 

La nuit, elle frappe à ma fenêtre, pour entrer.


Tălmaciul / L’interprète 

În versuri tălmăceşte al păsărilor cânt. 

Il traduit dans ses vers le pépiement des oiseaux.


Fetiţa cu basma roşie / Fillette au fichu rouge 

În ochii de tăciune ard semne de-ntrebare. 

Dans ses yeux noirs de charbon brûlent des signes d’interrogations.


Dra Pogany / Mlle Pogany 

În ochii ei imenşi tot cerul se-oglindeşte. 

Dans ses yeux immenses tout le ciel se reflète.


Singurătate / Solitude 

Pe cer atâtea stele, în suflet doar un dor. 

Tant d’étoiles dans le ciel, un seul désir dans l’âme.


Fragilitate / Fragilité 

Mă sprijin în neştire de umbra unui gând. 

Je m’appuie inconsciemment sur l’ombre d’une pensée

 


SINGURĂTATEA TRANDAFIRULUI

 





-O carte a trăirilor sufletești-

Florin Grigoriu

 

Lumea literară este un spațiu și un timp plin de frumuseți și de surprize. A scrie, a citi sau a vorbi despre o carte sunt lucruri care presupun a călători întru tine sau a te regăsi în întâmplări ale vieții celorlalți descrise în proză, în versuri, în eseuri sau în teatru... ori în muzică, desen-grafică, pictură, sculptură, muzică etc. Această carte este o călătorie în preajmă, prin poeme concise, în trei, cinci sau până la zece versuri (dublu de cinci) și prin proza în care, ca într-o brățară, sunt prinse câteva pietre prețioase, străfulgerări de gânduri, în 17 sau 31 silabe, poeme încetățenite în scrisul românesc (haiku, tanka) sau poeme-lanț, cu alte nume (exemplu: gunsaku).

Autoarea, poeta Mara Paraschiv, este un nume cunoscut în lumea haijinilor, care se întâlnesc în concursuri literare, în simpozioane, colocvii sau congrese naționale și internaționale, la Constanța, cel mai adesea (datorită Societății de Haiku din Constanța), la București (prin Societatea  Română de Haiku), dar și la Târgu-Mureș, Bacău, Iași, la altfel de întruniri literare sau literar-artistice/ expoziții de haiga/haiku înscris în grafică/, fotohaiku etc., dar și în străinătate sau pe internet. Nu este apreciată doar în această lume specifică, a îndrăgostiților de emoții regăsite în preajmă și descrise, în câteva rânduri, ci și în lumea poeziei a prozei scurte, a povestirilor și a romanului, precum și în literatura pentru copii. În ce mă privește, apreciez scriitorii grupului literar din Bacău, de haiku, tanka, poeme într-un vers și fotohaiku, amintind, doar câteva nume: Dumitru Radu, Mihaela Băbușanu, Octavian Mareș, Aurora Barcaru, Nicolae Mihai, Constantin Broșu și Mara Paraschiv. A scrie haiku înseamnă a vedea clipa, a trăi o revelație cu o împlinire de așa este, aici și acum, dar și oriunde, oricând; tanka înseamnă a mai adăuga alte nuanțe și trăiri, iar a compune haibun este a drumeți și a afla puncte de sprijin sufletesc, lirice, descrieri, asemenea unui jurnal de călătorie. Voi comenta două poeme de cinci versuri (tanka):

La fereastra mea

porumbeii flămânzi

boabe de arpacaş –

pisica ghemuită

aşteaptă să-i înhaţe

 

 Mă gândesc că și eu sunt un porumbel, o ființă flămândă care mă reped spre masa întinsă, fără să am timp să realizez că în preajmă voi avea vreun mare necaz. Nădejdea mă îndeamnă să îndrăznesc, pentru că Dumnezeu este alături de mine și mă va scăpa de tot ce înseamnă rău; asemenea porumbelului care a reușit să ciugulească boabele, în clipele de răgaz, gândurile mi se îndreaptă spre țara mea atât de frumoasă, cu câmpiile-ntinse și mănoase, supusă de-a lungul timpului atâtor încercări. Un alt exemplu de viață este Tata:

Aud şi acum

bătaia barosului

în fierărie –

Tata transfigurat în lupta

de călire a fierului

 

Poemul aduce în oglindă imaginea-frescă a copilăriei. Privirea copilei-amprentă nemuritoare; un exemplu de viață, care nu se poate uita; străduința tatălui de a munci cu sudoarea trupului, pentru binele fiecărei zile; pentru urmașii urmașilor lui și al celorlalți care vor veni peste secole. Se merită să aduc aici un elogiu tuturor educatorilor, învățătorilor și profesorilor, care dăruiesc cu sufletul și inima copiilor de la sate și de la orașe din bogăția cunoștințelor acumulate; preoților, scriitorilor, artiștilor, precum și cărturarilor de toate profesiile și nu în ultimul rând scriitoarei Mara Paraschiv care completează raftul bibliotecii, alăturând și cartea Singurătatea trandafirului ca floare ritualică, simbol al regenerării și efigie al sufletului lui Christos.


Poeme haiku*

Casă-n ruină-                          

doar stâlpii de gard                

şi trandafirul                           

 

Tata coseşte                            

în liniştea amiezii-                  

tălăngi pe dealuri                    

 

Străzile pustii-                        

liniştea a îmbrăcat                  

linţoliul Covid                        

 

Merg spre pădure                   

să-mi găsesc copilăria-

şi-un coş cu ciuperci               

 

Tărâmuri pustii-                      

singur vântul rătăcit               

umblă prin trestii                    

 

Aleea cu flori                         

de-a lungul grădinii-               

dorul de mama                                   

 

(*Poeme sunt selectate din volumul Singurătatea trandafirului /The loneliness of the rose, publicat la Editura PIM, Iaşi, 2023)


Luna de vară

 




Cuvânt de deschidere

 

Haiku este una din cele mai cunoscute forme de poezie din lume. Cu precădere după ce internetul a facilitat altfel comunicarea, s-au intensificat mai vechile discuții care țin, între altele, de terminologie (azi mulți insistă pe „spiritul haiku”) și elementele altădată considerate definitorii (de pildă kigo vs keyword – idee promovată (și) de Ban'ya Natsuishi, un nume important al „lumii haiku” de azi). A apărut și întrebarea: până unde se pot „forța” „limitele” acestuia ca să rămână, încă haiku? Asta deși Tōta Kaneko scria[1] că, de fapt, haiku modern japonez a fost „reformat din nou” în era Meiji. De altfel, și, înainte de asta, dacă ne referim la drumul de la haikai, hokku, până la haiku (Masaoka Shiki), apoi la elevul său Hekigotō Kawahigashi (1873-1936), care, împreună cu discipolii săi, au propus Shin-Keikō (Noul Trend), apoi Jiyūritsu (Stilul liber), pe urmă către zilele noastre, și este o discuție lungă.

Alte aspecte țin de limba în care este scris, și, în context, de elementele de formă. Aceste texte fiind și în engleză și japoneză amintim că în 1995 Keiko Imaoka (1962-2002), într-un articol intitulat Forms in English Haiku (Susumu Takiguchi a detaliat cele punctate aici[2]), scrie că majoritatea autorilor/ traducătorilor americani consideră că 11 silabe[3] din limba engleză ar echivala cu 17 din limba japoneză, dar și despre „rigiditatea” mai mare a ordinii cuvintelor în limba engleză față de japoneză – a cărei flexibilitate mai mare este dată și de kaku-joshi, particulele de caz. Astfel, dacă s-ar traduce strict un haiku al unui japonez (și exemplifica cu poeme ale unor autori traduse și/ sau chiar de ei), am avea forme de tipul 5-12, 12-5, 8-9 ș.a., în general al doilea rând fiind mai mic. Nu e o discuție nouă. În mediile haiku, poate și datorită promovării mai bune în limba engleză, o vreme a fost cunoscut mai mult demersul lui William Higginson, care scria, în 1985: „în engleză, aproximativ 12 silabe redau cel mai bine lungimea unui haiku japonez în forma tradițională de 17”[4]. În plus, deși probabil cele mai multe haiku ale autorilor contemporani sunt scrise în varianta 5-7-5, în fapt se folosesc de alt factor, un aspect care ține de flexibilitatea limbii/ gramaticii japoneze, anume ku-matagari/ „desfacerea/ depărtarea segmentelor/ părților”, prin care un cuvânt este despărțit în două segmente/ părți. Este un procedeu/ o tehnică nouă (folosită mai ales, atunci, de autorii japonezi din școlile de avangardă[5], și „practic imposibil de folosit în limba engleză”[6]), prin care deși un haiku pare a fi scris în varianta 5-7-5, de fapt numărul silabelor pe linie este cu totul altul, de tip 7-5-5, 5-8-4 ș.a. Jane Reichhold (am avut o convorbire și pe această temă, publicată în revista „Poezia”, la Iași) vorbea[7] despre „războaiele haiku” din jurul anilor ’70, ai secolului al XX-lea, care s-ar fi purtat în legătură cu numărarea silabelor. Știm că problema încă persistă.

La Mirela Brăilean, privitor la numărul de silabe, alegerile sunt diverse, de la un poem ca: „licurici –/ luminile orașului” (11 silabe), la „câmp de violete –/ ochii tăi mai albaștri decât oricând” (așezare diferită de „clasicul” 5-7-5, dar 17 silabe), „Ziua Îndrăgostiților - / două inimi se încălzesc pe o ceașcă de ceai (22) ș.a. În același timp, notăm că în română autoarea a ales formula de scriere pe două „linii” a poemelor, și aici se poate analiza conform celor spuse mai sus.

Putem extinde discuția despre haiku și la alte aspecte de la tematică la altele (simplitate, eleganță ș.a.), considerate definitorii odinioară, dacă și cum sunt înțelese în lume, la, de pildă, diverse experimente de ieri și de azi. Și unii autori români, dată fiind și perioada în care s-a început la noi să se scrie mai aplicat, și background-ului acestui poem în România, plecând de la direcția „clasică”, sunt atenți la aceste trenduri, fapt vizibil și în modalitățile în care scriu haiku.

           Unele din aceste lucruri se întrevăd și în aceste poeme ale Mirelei Brăilean, care au fost publicate în Japonia, în „Haiku column”. Am în vedere atât aspectele de „așezare” dar și modul în care folosește (sau nu) kigo, kireji. Sau tematica, de la aspectele care țin de natură – „fluturi – / umbre subțiri trecând” sau/ și de altele, personale: „muguri de magnolie –/ primele mișcări ale gemenilor în pântecele meu”, la, de exemplu, cele despre mediul marin – „marea liniștită seara –/ câțiva pescăruși plutind”, reverberațiile urbanului (nu prezența elementului urban concret/ „apăsat”, ci un „ecou”) – „ciripituri –/ zgomotul orașului atât de departe”; sau ale mediului virtual: „stea căzătoare –/ în căsuța poștală prima scrisoare de la tine” în viața noastră. Ori chiar privitor la a scrie haiku: „zori de primăvară –/ niște haiku-uri proaspete pe caietul meu”, sau „călătorie” pe aripi de poem spre Arhipelag: „haiku-ul meu pe un zmeu de hârtie – / vântul suflând spre Japonia” ș.a. etc.  Opțiunile autoarei, dar și publicația în care au apărut pot releva și alte aspecte ținând și de cele amintite deja.

Dincolo de transpunerea poemelor din engleză în japoneză, dar și legat de aceasta, o altă discuție care poate porni de la cele din această carte este legată de figurile de stil/ metaforă și folosirea ei în haiku (ceea ce, de altfel, a făcut și Bashō), aspect îndelung dezbătut – Paul O. Williams a propus pentru haiku un termen – „unresolved metaphor”[8]. S-au scris studii în domeniul științelor cognitive și lingvistice[9] care au abordat „ubicuitatea” metaforei din punct de vedere al limbajului (și) cognitiv, că putem vorbi și de transculturalitate și similaritate (unele metafore pot fi identificate în mai multe limbi, altele sunt specifice numai uneia[10]). De pildă, în cazul poemului „jumătate de lună –/ mi-e dor de tine” putem discuta, ca sugestie, despre terminologia aparte a japonezilor când vine vorba despre Lună/ privitul lunii (tsukimi). De altfel, unele poeme ale Mirelei Brăilean ar putea comporta și o analiză separată legat de planurile de sugestie și de „interpretare”/ înțelegere; două exemple și un singur plan de analiză: „trandafiri roșii în floare –/ buzele tale” și „valuri furioase de vară –/ cai sălbatici alergând de-a lungul țărmului”; putem spune și că e vorba despre buzele – trandafiri roșii, și despre o „imagine în oglindă”, trandafirii roșii aducând aminte de buze. La fel și la al doilea poem – valurile pot fi asemuite cailor sălbatici, sau chiar aceștia aleargă pe țărm.

Sunt câteva gânduri la o primă lectură a acestei cărți interesante, cu alegeri diverse, nemonotone, asumate ale autoarei, relevând și cunoașterea modului în care este înțeles/ scris haiku azi pe plan internațional. Dincolo de aspectele amintite (am mai putea adăuga, între altele, „apăsarea” în unele poeme pe elementele personale, care, pentru unii adepți ai „clasicului” duc cu gândul la specificul tanka), de alegerile formale, remarcăm nuanțele din tematica abordată, modalitățile în care gestionează tehnicile de expresivitate și de sugestie în aceste poeme.

Mirela Brăilean este o autoare care publică și în țară și peste hotare, fiind apreciată pentru creațiile sale. A ajuns, din câte am constatat până acum din ce a publicat, la un mod al său de a scrie haiku (neuitând cu totul de elementele care țin de „clasic”, dacă ne gândim, de pildă, la vocabularul utilizat, însă nu numai, dar cu evidente opțiuni spre trendurile actuale – preponderent prin opțiunile formale), făcând alegerile pe care le-a considerat potrivite cu acesta.

 

Marius Chelaru



[1] În cuvântul introductiv la The Haiku Universe for the 21st Century, Japanese/ English Japanese haiku 2008, edited by Modern Haiku Association (Gendai Haiku Kyokai), prefața: Tōta Kaneko și Kiyoko Uda, Tokyo, Japonia, 2008, 216 p., intitulat “20th-Century Japanese Haiku – A brief History of Modern Haiku, p. 3.

[2] În Can the Spirit of Haiku be Translated?

[3] Nu insistăm aici asupra aspectelor incumbate de caracterul moraic al limbii japoneze.

[4] Higginson, W., The Haiku Handbook: How to Write, Share, and Teach Haiku. Tokyo: Kodansha, 1985, p. 102: “approximately twelve English syllables best duplicates the length of Japanese haiku in the traditional form of seventeen”.

[5] Dar, mai ales, de autorii contemporani de tanka, spune Keiko Imaoka.

[6] Keiko Imaoka, art. cit. - “In English haiku, it is simply not conceivable to break a line in the middle of a word just to serve the form.”

[7] Într-o comunicare din 11 iulie 1998, cf. Richard Gilbert, Judy Yoneoka, în Haiku Metrics and Issues of Emulation - New Paradigms for Japanese and English Haiku Form, din “Language Issues: Journal of the Foreign Language Education Center (vol. 1), Prefectural University of Kumamoto, Japonia, martie 2000.

[8] Paul O. Williams, The Question of Metaphor in Haiku, în The Nick of Time: Essays on Haiku Aesthetics, Press Here, 2000.

[9] Amintim: Kövecses, Z., Metaphor: A Practical Introduction. Oxford: Oxford University Press, 2002, Lakoff, G., Contemporary theory of metaphor, în A. Ortony (ed.) Metaphor and Thought (2nd edition), 82-132. Cambridge: Cambridge University Press, 1993, Lakoff, G., Johnson, M., Metaphors We Live By, University of Chicago Press, 1980, Geeraerts, D., Grondelaers, S., Looking back at anger: Cultural traditions and metaphorical patterns, în ed. J.R. Taylor, R.E. MacLaury, Language and the Cognitive Construal of the World, 153-179, Berlin: Mouton de Gruyter, 1995 ș.a.

[10] Kövecses, Z., Metaphor and Emotion: Language, Culture, and Body in Human Feeling, Cambridge: Cambridge University Press; Paris: Editions de la Maison des sciences de l'homme, 2000, Kövecses, Z., Metaphor in Culture: Universality and Variation. Cambridge: Cambridge University Press, 2005.