clic pe logo

 siglaROKU

miercuri, 6 septembrie 2017

Tempo rubato



În mod tradițional, haiga este o pictură inspirată de un haiku. Termenul haiga înseamnă “a picta un haiku”: “hai” vine de la haiku și “ga”, de la pictură. Yosa Buson a fost cel care a inventat, mai mult sau mai puțin, termenul ”haiga”. Buson a fost el însuși un mare pictor. El executa rapid un desen cu pensonul și scria haikuul pe aceeași coală de hârtie și o numea "haikai mono no sohga": "haikai" era termenul pentru haiku; "mono" însemnând lucru, dar, în acest context, înseamnă literatură; "sohga" este abrevierea pentru pictura sumi. Mai târziu, o altă abreviere a combinat "hai" cu "ga", după care acest gen de pictură s-a numit haiga. În prezent, pictura poate fi înlocuită cu: fotografie, colaje, desen, printuri, și altele. Haiga este o formă de artă vizuală foarte interesantă, suprapunând versuri haiku peste o ilustrație. Haiku are propria lume artistică și propriile reguli, la fel și artele vizuale. În haiga, acestea coexistă într-un mod fericit. Provocarea în a executa o haiga constă în a reda cât mai bine cele două universuri estetice. Lavana Kray este un bun fotograf. Ea are ochi bun, în a a găsi acele scene cu valoare artistică; știe să compună planurile în fotografie, cunoaște efectul culorilor și a imaginilor alb/negru. Cu alte cuvinte, fotografiile ei pot fi ele însele lucrări artistice de sine stătătoare. Ea scrie bine și haiku, cunoscându-i regulile, inclusiv tehnica juxtapunerii. Poemele ei emană acel ceva care ajunge la inima cititorului. Când o fotografie bună se combină cu un haiku bun, rezultă inevitabil o haiga bună, ceea ce caracterizează  lucrările Lavanei Kray.

Kuniharu Shimizu
Decident al concursului lunar de haiga
World Haiku Association Haiga
 blog: “see haiku here”


*


Cu Lavana publicul primește, ca să împrumut puțin sloganul campaniei electorale a familiei Clinton, doi într-unul! Ea a început prin a fi un excelent fotograf, alunecând apoi cu firească ușurință în arta compunerii haiku-ului. Artă pe care a reușit într-un timp record să o stăpânească atât de bine, încât la ora actuală este printre foarte puținii autori de haiku din România (și alături de ea nupot pune, de fapt, decât numele lui Eduard Țară) care și-au cucerit un binemeritat renume pe scena internațională a haiku-ului. Lavana Kray este autoarea cu cel mai mare număr de premii și publicații internaționale din spațiul haiku-ului autohton. Dar ce singularizează această artistă în peisajul poetic și imagistic românesc? Prin ce cucerește și convinge Lavana deopotrivă ca fotograf și ca haijin? Răspunsul nu poate fi decât simplu și complex în același timp. Simplu, fiindcă forța ei vine dintr-o putere de sugestie impresionantă, indiferent dacă vorbim de fotografie sau de lirică. O creativitate autentică, spontană, care nu se împiedică de formalismele și redundanțele sărăciei de idei și de sensibilitate, o face capabilă să vadă extraordinarul în banal și să înțeleagă ceea ce vede. Complex, fiindcă mesajul versurilor și al imaginilor pe care ni le propune artista este împăturit origamic: ne ”prindem” imediat - și nu prea - de ceea ce a vrut să ne transmită. Ne mai uităm odată la fotografie și mai sesizăm o nuanță, o umbră care ne trimite spre alte asocieri și trăiri. Mai citim odată haiku-ul, mai cădem unpic pe gânduri și deodată ni se mai dezvăluie un aspect, mai descoperim un ”fald” al înțelesului sub care mai dormita o altă idee, care și ea, poate, ne duce mai departe… Iar atunci când un asemenea artist îmbină fotografia cu textul, scriind haiku pentru propriile imagini sau căutând o fotografie care să completeze și să ducă mai departe sugestia versurilor, se naște fotohaiku-ul, un derivat special al haiga-lei, acea formă specific japoneză de a îmbina versurile și imaginea. Aici, în domeniul fotohaiku-ului, cred că Lavana nu are egal în peisajul românesc contemporan. Nu că nu ar exista destui fotografi de excepție la noi. Și nici pentru faptul că n-am avea câțiva (puțini) autori de haiku de reală valoare. Originalitatea Lavanei o desparte de colegii ei într-un singur punct: acela de a fi înțeles că versurile nu trebuie să dubleze imaginea, și nici imaginea adăugată unor versuri nu trebuie să repete cuminte și fără haz mesajul haiku-ului. Haiga-ua ei nu e niciodată previzibilă, anticipabilă, adică plictisitoare. Din contră: suntem chemați să descoperim singuri, să participăm la elucidarea misterului. Care este puntea între imagine și versuri? Ce ”legătură de parfum” (cum ar spune Basho) există între ceea ce văd și ceea ce citesc în fotohaiku-ul Lavanei? Albumul pe care îl țineți în mână nu este, deci, unul de răsfoit distrat, cu gândul în altă parte. El se savurează încet, cu mintea și sufletul deschise spre înăuntru. Trebuie contemplat și adâncit în toată frumusețea lui de jocuri și meandre. Suntem chemați să intrăm într-un spațiu magic, pe care îl vom explora, fiecare după puterile și sensibilitatea lui. Într-o fotografie, două scaune goale, pe o terasă, ”nasc” în haiku-ul care o însoțește o colivie, tot goală. Două singurătăți, cea a cititorului și cea a coliviei, se privesc în ochi, și se sprijină reciproc, umplându-se una de golul celeilalte. Vă las să mergeți singuri mai departe…  

Ioana Dinescu
organizatoarea concursului
Haiku la fotografi



sâmbătă, 2 septembrie 2017

Ceas înzăpezit





Ana Drobot publică un volum de haiku elegant, de colecție. În numai 36 de pagini, cu o grafică de excepție, sînt strînse un număr restrîns de poeme premiate la concursuri în limba în care au fost prezentate - engleză, franceză, română.

Ceas înzăpezit*

Corneliu Traian Atanasiu


       Un haiku este un obiect estetic ciudat. Partea lui cea mai consistentă este o anume vibrație sui-generis, nu textul, nu imaginile și cu atît mai puțin cele cîteva mărci bățos-supralicitate (kigo, kireji, 5-7-5) de rigoriștii fără har. Înveți ce e haiku-ul citind poeme, simțind înfiorarea pe care ți-o transmit și fără doar și poate încercînd să descoperi de unde provine această emoție tulburătoare. Cum se plăsmuiește ea. Care sînt resorturile care constituie armătura și tensiunea acestor poeme. Iată un poem bun al autoarei care ne poate servi drept model:

ceas înzǎpezit -
în afara timpului 
întâlnirea lor

Ceas înzăpezit este o scurtă formulare polivalentă. În contextele pe care le sugerează poemul, poate fi un ceas public pe care ninsoarea s-a așezat din belșug, dar, la fel de bine, poate fi și un răstimp, o oră fără seamăn de demult troienită de vremea care a trecut de atunci. Nimic nu te obligă să alegi pentru formularea dată doar un singur sens sau context. Există în ea tensiunea unei ambiguități fertile care te pune pe gînduri și te face mai atent la aluziile ce se pot ivi în continuare.

Partea a doua a poemului face apropo la o anume funcție virtuală a ceasului din prima parte. Contextul ceasului și al întîlnirii se intersectează legitim și fericit. La ceas era locul preferat și consacrat al multor întîlniri din vremea cînd nu toată lumea avea ceas la mînă sau mobil în buzunar. Este doar o intersecție a aluziilor, pentru că partea a doua nu o continuă nici gramatical, nici ca sens pe prima. Cele două părți ale textului rămîn două sintagme diferite, fiecare cu contextul său, juxtapuse, alăturate fără a fi legate cu mijloace gramaticale sau retorice. Linioara de despărție confirmă această intenție. Și alăturarea, și diferența sînt însă premeditate și adaugă o altă tensiune suplimentară textului.

În afara timpului, ca figură de stil, este un oximoron. Locuțiunea adverbială în afara este una care se poate aplica doar unor obiecte spațiale și nu timpului. Cuvintele sînt incongruente și incompatibile, iar calificarea unui eveniment în acest mod este paradoxală. Metaforic însă, pentru că aici nu avem de a face cu o metaforă decorativă ci cu una care lucrează eficace în economia poemului, sintagma califică îndreptățit acele întîlniri care sfarmă rama temporală și evadează în fantastic și în legendar.

 Întorcîndu-ne la ceas, el poate fi ora unei întîlniri amoroase, răstimp ludic fabulos, în care cei doi îndrăgostiți se hîrjonesc colindînd prin nămeți. La fel de bine însă, respectînd ambiguitatea laconică a formulării, ar putea fi și o întîlnire neprevăzută, miraculoasă, o intersecție a două spirite afine, a unui discipol cu un maestru, a două genii, a două persoane care, la urma urmei, trăiesc o bruscă revelație una prin alta.


Am pornit de la întîlnirea celor doi îndrăgostiți la ceas în plină iarnă și am derapat alegoric spre fapte fără seamăn care rămîn nealterate, ca și cum ar îngheța pe veci, în mintea și-n sufletul nostru. Și toate astea s-au întîmplat doar pentru că un mănunchi de tensiuni bine strunite ne-au ghidat elegant, doar prin sugestii, să contemplăm și să medităm în preajma unor lucruri pline de tîlc.  

_____
*Ana Drobot - Plimbări

miercuri, 26 iulie 2017

Poetul ca și soldatul



Poetul ca și soldatul*

Corneliu Traian Atanasiu

Chiar dacă textul este intitulat pur și simplu Povestea soldatului, ea nu este aceea a vieții cazone ci mai curînd a celui aflat brusc și fără scăpare, în solda iubirii. Stagiul pe care îl prestează este fragmentat, conform micii povestiri care jalonează părțile textului, în patru episoade: Mirarea, Așteptarea, Îndepărtarea și Nostalgia.

Dacă vom considera povestea ca un pretext erotic pentru a înfățișa simbolic evoluția unei pasiuni, atunci avem în față o alegorie în care întîmplarea îndrăgostirii (din poveste) prilejuiește zugrăvirea puseelor unui ciclu al iubirii mai degrabă cosmice. Terținele, dintre care unele se apropie de sau sînt chiar haiku-uri, care jalonează periplul soldatului sînt astfel scurte răbufniri, cu sufletul la gură, a unor emoții doar aparent adresate cuiva: cincisprezece iriși - / dacă n-au să-ți placă? / albi și mov, pentru că, de fapt, persoana iubită există difuz în lumea pe care o străbate soldatul iubirii: în drum spre tine / m-a oprit un greiere - / nu știu cum să-ți spun.

Cosmosul în întregime, cu evenimentele lui ciclice, este impregnat de prezența celor doi, ca perpetuă mirare și așteptare spiritualizată: umbrele nostre/ apuse de soare / răsărite de lună. Prezență de multe ori tainică dar concentrată, fără să-și piardă prin asta forța emoțională: de nimeni știut / între petale-i doarme / un bondar. Dispoziția fundamentală a soldatului îndrăgostit este o neliniște benefică: ești peste tot - / liniștea singurătății / nu există – o certitudine a însoțirii.

Viața soldatului este una austeră, cum spune Nichita Stănescu: „Poetul e ca și soldatul / nu are viață personală”. Viața lui e dedicată: ars de soare / și bătut de vânt / aceleași gânduri. Și oarecum la dispoziția stihiilor care îl bîntuie:  vreme de nesomn - / prin suflet mi se plimbă / vuietul mării. Ocrotit și întărit paradoxal de propria vătămare:  strașnic în luptă - / scut soldatului îi e / rana din suflet.

Mirării inițiale îi urmează Așteptarea. Parcursul este marcat de consemnarea unor tresăriri de uimire. Treptat, așteptarea răbdătoare și prielnică obosește și așteptările se împuținează. Ceea ce era peste așteptări devine sub așteptări. Starea de miracol se sfîrșește cu o zi înainte de cifra promisă. Povestea e ciobită, ciclul se închide oarecum firesc, pierzîndu-se-n negură:   pădure în ceață - / îmi amintește de noi / totul neclar.

În cea de a 99-a noapte, spune povestea, soldatul s-a ridicat de pe scaun și a plecat. Ciclul unei iubiri s-a încheiat. De aici începe tărîmul nostalgiei, al rememorării pline de regrete: copac în iarnă - / mierla cu cântecul ei / cheamă frunzele.

________________________________
*Mihail Buraga – Povestea soldatului




luni, 24 iulie 2017

Dincolo de petale în vânt




Cezar Ciobîcă dincolo de petale în vânt*


Şerban Codrin

         Această carte depune o mărturie supărătoare pentru mulţi doritori să se afle în aceeaşi poziţie de a indispune: nu probabil, cu certitudine, Cezar Ciobîcă este cel mai strălucitor talent apărut în ultimele două decenii în poezia minimalistă de prin părţile noastre. Florin Vasiliu, zece ani cât a păstorit revista „Haiku”, editată de Societatea română de haiku, a fost în mare căutare de talente şi a găsit, pe unii acceptându-i, pe alţii nu. Cu unii a exagerat, inclusiv cu sine, pe alţii nu i-a tolerat. În primul rând apăruse cu mulţi ani înainte Radu Patrichi, un maestru al haikuului în formă liberă, poet încă nedescoperit fiindcă este prea puţin selectat şi editat. Cu trecerea timpului, talentul deceniului al IX-lea din secolul XX a fost recunoscut Eduard Ţară; ce face cu creaţia lui îl interesează, poate să o promoveze sau să o amâne, autorul este suveran. Cu Cezar Ciobîcă lucrurile sunt în mers, după „Memoria clepsidrei” (carte pe care nu o cunosc) şi „Caruselul anotimpurilor” (despre care mi-am exprimat opiniile), actualul „Petale în vânt”, editura Pim, Iaşi, 2017, nu consolidează un loc şi un talent, ci repetă ceea ce era mai bun în volumul anterior: imaginaţie bogată, ironie şi autoironie, uneori sarcasm, dar şi tendinţa de a confunda haiku cu senryu (prezentă la toţi poeţii români) şi înclinaţia spre forma liberă, pentru că forma canonică, este drept, ridică mari obstacole.

         Aproape fiecare poem poate fi analizat, de la forma exterioară spre profunzimile sugerate, inclusiv sezonale, modul de prezentare clasic acceptat de majoritatea poeţilor:
                  
Aniversare – sărmana suflă-n puful unei păpădii (primăvara)
Spovedanie – în confesional intră şi un păianjen (vara)
Ziua Recunoştinţei – orbu-i cumpără câinelui o lesă nouă (toamna)
Seară de priveghi – se aud doar stelele căzând din ţurţuri (iarna)

         Am realizat o listă a cuvintelor sezonale, lista se repetă la toţi poeţii, majoritatea luându-l pe Cezar Ciobîcă drept model, deoarece se află în centrul preocupărilor minimaliste pe internet, concursul lunar de haiku (concurs cu bune rezultate), concursul de senryu (de asemenea, strălucitor de cele mai multe ori). Prin urmare, este de aşteptat un nou volum, de data aceasta de senryu, unde Dan Norea cam face legea şi impune limitele. Unde este tanka anunţată şi necunoscută?

         O problemă se ridică. Cezar Ciobîcă poate fi suveran pe un anumit segment al poeziei minimaliste, împreună cu alţi autori puternici, câteva nume se află mai sus, dar pentru creaţia unui poet important este nevoie de lărgirea cât mai mult a suprafeţei, cum se spune, a universului liric. Trebuie să evadeze spre alte zone, dincolo de tanka, haiku, senryu. Haibunul îi poate oferi orizonturi imaginative nelimitate, pentru a sugera o singură soluţie. Poate încerca eseistica poetică, comentariul critic, sau pur şi simplu alte forme fixe, fie orientale, fie occidentale, de la rubayat, pantum, pantun la epigrama lirică, sonet, rondel, cum a reuşit un maestru al formelor poetice, Ion Roşioru.

         În caz contrar, va apărea oboseala, chiar expresivă, repetiţia, chiar interesantă, variaţională, şi ar fi mare păcat pentru un talent cu atât de multe şi interesante posibilităţi, încât în Cezar Ciobîcă ai tendinţa de a spune că s-ar scurtcircuita forţele energetice ale mai multor poeţi.

Pană de curent – la fereastră luminând liliacul alb
Fată sărmană – miresme de tei umplând lada de zestre
Sat îmbătrânit – peste tot miroase-a prune putrede
Noapte geroasă – pulberea Căii Lactee scârţâind sub tălpi

         Puţini poeţi români ştiu ce este un haiku, limitele lui în afara literaturii japoneze; Cezar Ciobîcă a ajuns până acolo încât poate transforma în poezie cu sens profund orice observaţie efemeră transpusă în numai câteva (17) silabe; calea sa are toate şansele să continue, numai poetul să aibă ambiţia de a nu se opri, ci de a persevera prin diversificare.

         O observaţie: recitiţi poemele selectate. De ce kireji (pauza de sens) apare numai după prima secţiune (de 5 silabe), şi niciodată după a doua (de 12 silabe)? Pentru că prima variantă este mai simplă. Obligaţiile unui mare poet sunt să aleagă variantele mai complexe şi să lase ucenicilor libertatea de a alege varianta mai simplă. În caz contrar, se pot modifica rolurile.

_____
*Cezar Florin Ciobîcă - Petale în vânt

marți, 11 iulie 2017

Clipe de tăcere între îndoială şi extaz



Clipe de tăcereîntre îndoială şi extaz


După volumul Doar cu pana inimii [Tanka] publicat la Editura Pim (2015), volum de incursiune în lirica niponă, de fapt o multitudine de poeme de meditaţie de înaltă ţinută scriitoricească, Vasilica Grigoraş ne oferă o nouă surpriză bilingvă, prin apariţia cărţii Ochi în ochi cu luna – tanka şi pentastihuri. Amănunte privind apariţia noului volum am aflat chiar de la distinsa autoare care, cu modestia ce o caracterizează, într-o discuţie lămuritoare mi-a mărturisit despre împrejurările, atmosfera dar şi neliniştile fireşti ale existenţei care, pe măsura consumării datorită neasemuitului ei dar de a visa în cuvinte, au luat forma poemelor cuprinse între cele două coperte. Pornind de la o sintagmă sau după o idee unitară, cuvântul determinant fiind bolduit, poemele apar grupate câte trei după aceste criterii,  în minicapitole cu titluri sugestive: Concert de greieri, Spre asfinţit, Frisonul luminii, Fără îndoială, Clipe de tăcere, Rădăcini, etc. Se simte pe parcursul lecturii o nostalgie a trecerii timpului, o atitudine meditativă uşor aforistică asupra vieţii, a umanului. Un abandon tainic va scoate la lumină, treptat, unda nevăzută a gândirii, a cugetării omului implicat între cerinţele şi îndatoririle vieţii. Se pare că autoarea a descoperit în apele propriei oglinzi, oglinda fiinţei, izvorul discursului liric şi calea spre inima publicului.

În calitatea mea de cititor m-am transpus ipostazelor transmise de cuvinte, dornic să descopăr fiorul liric şi emoţia dincolo de formă, număr de silabe, dincolo de subtitlu, denumire sau rigorile severe ale genului, de obârşie nipon. M-am lăsat în voia cuvintelor, fără a cerceta analitic, fără să caut procedeele stilistice sau valorile estetice specifice unui gen anume şi, imaginile inefabilului au venit spre mine, prin frumoase poeme.  Cred că afinităţi neştiute ne aduc împreună, într-o meditaţie şi contemplare universală cu vădite accente de umanitate, dând cuvintelor greutate, căutarea răbdătoare a amănuntului, a frumuseţii clipei, o frumuseţe gravă şi delicată, plină de emoţie. Mă voi referi în continuare la câteva poeme dintre cele cuprinse în minicapitolele citate mai sus.

Pornind de la însemnări voit simple şi reale: concert de greieri / în plină stagiune / pe prispa casei, urmate de  respirarea plină de sinceritate: la adăpostul nopţii / şi secretele noastre,  se creează acel cadru idilic cu care, mare parte dintre noi, ne identificămAlăturarea fericită a cuvintelor din prima parte a poemului stagiune şi prispa casei,  fac  trecerea de la contemplarea destinsă dar rece, spre clipa aproape senzitivă, plină de căldură şi  însemnătate, subliniată în silabele cuvintelor secretele noastre. (Concert de greieri)

În primul poem din secvenţa Spre asfinţit, o simplă aluzie la cireşele amare, îmi trimite gândul la rotirea pe orbita vieţii, la vicisitudinile ei, somnul, trezirea şi revenirea inevitabilă în matca rodnică a tinei, într-o solemnă religiozitate: Îngenunchiat strâng / cireşele amare / în plin asfinţitdescopăr destinaţia / însă uit cărarea.

În următorul poem din aceiaşi secvenţă, curgerea ireversibilă a timpului sugerată de nisipul clepsidrei îndeamnă la reflecţie, împăcarea cu sine şi mai ales cu semenii, într-un cuvânt despietrirea, dăruirea. Dăruirea ne stă în putere, la fel ca şi gestul întoarcerii clepsidrei. Se subînţelege aici prezenţa şi importanţa unui interlocutor intim căruia îi încredinţează cu sinceritate gândul devenit rugă: Palide raze / în nisipul clepsidrei / aproape de-apus – mă doare lacrima ta / şi   înalţ o rugăciune. (Spre asfinţit)

Fiecare poem din Frisonul luminii este străbătut de firul roşu al credinţei că pe drumul devenirii vom şi găsi ceea ce căutăm. Între şovăire şi privirea atentă lumina poate avea adâncimi, realitatea obişnuită poate deveni una magică, înfăptuită printr-o altfel de vedere, cea lăuntrică. Cum altfel dacă nu însemnate cu lumină sunt şi cuvintele poemului: Copaci înfloriţi / pe oglinda râului / un blând vitraliu - în zori de zi-mbrăţişez / adâncimea luminii.

Ajungem, în secvenţa următoare, la sertarul cu vise al memoriei în care, euri contrarii se ciocnesc şi din acele atingeri fulgurante  se naşte ideea de zbor, de înălţare. În faţa culorii de ceară a îndoielii aripa triumfă: Adesea simt că-n / sertarul memoriei / sunt încă vise – îmi scutur îndoiala / şi-mi deschid aripile. Sau, printre fulgi de nea fiinţa pătrunsă de gerul raţiunii, purificată parcă, face loc aceloraşi contrarii. De astă dată cu valoare de certitudine: fără îndoială sub / cenuşă-s cărbuni aprinşi (Fără îndoială)

Şi, după un concert de greieri, spre asfinţit, sub  frisonul luminii, fără îndoială în clipe de tăcere se va produce un miracol. Cel al evadării, dar nu oricum, evadarea în alb, albul foii, aducându-i astfel împlinirea. Mi-am permis să mă joc folosind în exprimarea de mai sus chiar cuvintele autoarei. Sunt titlurile minicapitolelor de început ale cărţii. Şi, revenind: Uneori / înşirăm clipe de tăcere / în firul vieţii, ca şi cum am număra în întuneric mătănii sau am înşira pe aţă  seminţe de pin, pentru un scop numai de noi ştiut sau, pentru a rămâne faţă în faţă cu noi înşine: răsucim cheia-n uşa / unor lecţii de viaţă (Clipe de tăcere).

În următorul poem vom urmări rostul şi importanţa rădăcinilor, fără care am fi asemenea frunzelor în vânt: Prin ceaţa deasă / toiagul umilinţei / în dezordine – la poarta încercărilor / rădăcinile adânci;  observăm aici legătura subtilă dintre toiag şi rădăcini.  În drumul spre desăvârşire avem nevoie de un sprijin, acel toiag (al umilinţei) poate deveni sceptru.  Răbdarea, înţelegerea, statornicia, adânc înrădăcinate în fiinţa noastră, cu umiliţă vor ieşi la lumină.   

În final voi comenta două poeme, alese la întâmplare. Astfel:

Pulberi de lună
brodează clipele în
fresca unui vis –
deşertul de regrete
brăzdat de-amare lacrimi

Un semtiment de zădărncie al inimii tânjind mereu după ceva dispărut; întâlnim aici o metaforă extinsă: pulberi, vis, deşert, transformate de amarul lacrimei în regret profund. Cele două cuvinte: brodează şi brăzdat, prin analogie, dau fluiditate şi supleţe poemului.

Mult mai ancorat în realitate următorul poem:

Sub ceru-nstelat
 umbrele catargului
 şterse de valuri –
pun geană peste geană
 înecând nesomnul.

Imaginea catargului dispărut fără urmă, poate semnifica sfârşitul sau începutul  unei călătorii în expansiune de sine, odihnitoare şi plină de mister.

Un fior ascuns străbate cartea ca întreg, extazul contemplativ împletindu-se cu o nostalgie a depărtărilor, a solitudinii. Demersul expus în cuvântul de mai sus, este în strânsă legătură cu starea mea de spirit în acest moment al lecturii şi aşternerii pe hârtie a impresiilor. Libertatea interpretării şi împăcărea propriei imaginaţii cu prezentul zgomotos al vieţii, mă determină să afirm că Vasilica Grigoraş ştie să transmită, cu emoţie, adevăruri universal valabile, starea de creştere a fiinţei pe drumul imaginar al înţelegerii spre tărâmul comun, situat în sfera idealului şi sensibilităţii multora dintre noi.


Ana Urma (23.11.2016)

Doi epigramiști scriu senryu împreună

 


Doi epigramiști scriu senryu împreună*


 Corneliu Traian Atanasiu

Că doi epigramiști scriu senryu, nu-i de mirare, pentru că ambele poeme, epigramă și senryu, sînt specii ale aceluiași gen – poezia umoristică. Epigrama este cultivată în Occident din antichitate și are în literatura română rădăcini vechi și maeștri consacrați. În conștiința cititorilor este deja un brand reputat. În raport cu ea, senryu, poem de sorginte extrem orientală, este un proaspăt venit care necesită o minimă prezentare. Din punct de vedere formal este aproape identic cu poemul haiku, specia ce mai cunoscută și mai răspîndită în lume de poezie niponă, are trei versuri de 5-7-5 silabe și, de obicei, o cezură, o rupere a poemului în două părți care dialoghează doar aluziv între ele. Este varianta ironică a haiku-ului, considerat un poem sobru și serios.

Cei doi combatanți, Dan Norea și Eugen Deutsch, care se întîlnesc în acest volum într-un dialog cordial, fac asta în virtutea precedentelor existente în trecutul celor două specii literare. Epigramiștii se duelează cu voluptate, dîndu-și replici acide și adesea contondente, autorii de senryu moștenesc o veche tradiție a scrierii poemelor în lanț la care participă mai mulți autori. De data asta, cei doi au ales să dialogheze pornind de la o temă comună de inspirație. Volumul este structurat astfel pe secvențe de cîte trei poeme aflate sub titluri și teme (aproximativ) identice. Dialogul este doar un pretext pentru că, în fapt, cei doi autori, dincolo de tema comună pe care și-o impun, nu-și prea răspund unul altuia și nu se duelează precum epigramiștii. Impresia este cea a două monologuri, mai degrabă paralele, care încearcă să exploateze tema dată cu mijloace mai mult sau mai puțin adecvate pentru a compune texte umoristice. Exersînd de fapt împreună.

Prima și cea mai frecventă tentație a celor doi autori a fost, cum era și firesc, aceea de a apela la jocurile de cuvinte și la expresiile consacrate. Cînd aluziile și formulările au fost bine echilibrate, poemele au fost unele pe cinste. Textul eliptic și apropourile verbale au concurat la a realiza poeme acidulate cu măsură: pisica-n solar - / buldogul face toată  / salata varză (DN), la gura sobei – / tot ard gazul degeaba / moşul şi  baba (ED), a bătut vântul - / la bufetul suedez / platouri goale (DN). Umorul a fost unul tonic: linii de șotron - / boabele de grindină / saltă vioaie (DN) și cooperant cu ironia involuntară a lumii din jur:  singurel în parc – / privind ţepii rozelor / scriu epigrame (ED). Și asta în ciuda faptului că nu au apelat la temele clasice ale umorului: politica și sexul, soția și soacra. Sau poate tocmai de aceea.

         Merită însă să fie remarcate și poemele care se dedau la deliciile politicii și încearcă să șfichiuie metehnele persoanelor care fac politică: de pe afișe / cel cu nasul cel mai lung / a ieșit primar (DN), masă rotundă – / capetele pătrate / fac politică (ED), secetă în sat - /doar primarului nu îi /crapă obrazul (DN), felul cum sînt promovate noile talente: fata-i frumoasă – / merge şi la „Cameră” / şi ca amantă (ED) sau cum se cîștigă voturile: două grămezi de / sacoșe electorale - / alesul oilor (DN), masă rotundă – / toţi oamenii sunt egali / când beau cot la cot (ED). Concluzia finală nu e deloc încurajatoare: caz paradoxal – / strada Prosperităţii / duce spre-o râpă (ED).

         Fiind vorba de doi bărbați n-au lipsit nici textele în care să fie încondeiată viața conjugală: șah cu soția – / propun un schimb  de dame / spre-a ieşi din pat (ED), cu suișurile: Ziua Victoriei - / soața mea recunoaște / că am dreptate (DN) și coborîșurile ei: chiromanţie – / vreau să citesc în palma / ce mi-a dat-o ea (ED), cu episoade aventuroase: prins c-o bombă sexi - / soața cu capsa pusă / explodează (DN),  vremuri de război - / întors prea devreme din / delegație (DN) sau îndrăzneț-inovatoare: orizonturi largi - / soția și-un prieten la / o partidă-n trei (DN) și adesea cu final nebănuit: partaj reușit - / mi-a rămas mie cuibul / rândunicilor (DN). Rezultatele sînt însă meditații pline de o înțelepciune asumată cu stoicism: înc-o petală - / ce bine se văd țepii / trandafirului! (DN), îmi sug un deget - / dulceaţa de trandafir / înţepătoare (DN).

         Ochiul umoristului a fost atent și la obiceiurile conaționalilor: Ziua Recoltei - / cinci capace de canal / și un celular (DN), căruța plină / cu un cablu de cupru - / fierul vechi în șanț  (DN). La ieșirea omului civilizat în natură: picnic de-ntâi mai - / în apa cristalină / valuri de peturi (DN), la progresele medicinei: maternitate - / eprubete aşteptând / fertilizarea (ED) dar și la paradoxul căsătoriei moderne: eficiență -  / după luna de miere / e-n luna treia (DN). La efectele bizare ale prosperității: toamnă bogată – / carele încărcate / ară asfaltul (ED), care nasc nedumeriri îndreptățite: om sau cimpanzeu – / care dintre ei este / originalul? (ED).

Poemele cele mai bune mi s-au părut cele care găsesc umorul mai puțin în obsedante (și de multe ori căznite) jocuri de cuvinte și recurgînd la contexte situaționale închipuite, dar perfect verosimile, a căror tensiune rezultă din împletirea elipselor cu aluziile: orbul pipăind / atent o răzătoare – /„Analfabeții!” (DN). Sau acelea care sînt foarte aproape de haiku pentru că nu mai știi dacă ironia nu este mai curînd doar nostalgie amară: sat îmbătrânit – / cireşii aşteaptă în van / vechii cireşari (ED), email spre Spania - / mamă s-au copt și aici / căpșunile (DN).

În mulțimea poemelor (600 toate) apar inevitabil și unele care surprind, făcînd haz de necaz, sterilitatea demersului, lipsa esențialului: scriind un senryu – / cuvintele dansează însă / nu zâmbesc (ED). E firesc ca visele, hiperbolizînd, să dea de gol mai prăpăstios situația: coșmar de poet - / versurile, coala și / cerneala albe (DN).

Într-unul din poeme m-am regăsit și eu căsăpind poeții în somn: coşmar  de poet – /  critici cu halebarde / disecând barzi (ED). Sper ca la trezire să nu-mi poarte pică.

_____
*Dan Norea, Eugen Deutsch - Calendar în 17 silabe




sâmbătă, 27 mai 2017

Sărbători itinerante



Sărbători itinerante*

Corneliu Traian Atanasiu

La cinci ani de la publicarea primului volum de haiku, cîștigător al concursului de debut din 2011, Cezar recidivează cu o nouă carte. Aspectul noului volum sugerează o evoluție nu doar a scriiturii ci și a modului în care spiritul celor surprinse în poezie i-a modelat propria ființă chiar autorului. O adiere de austeritate a duhului zen a atins parcă și felul în care se prezintă volumul. Formatul A6 al  noului volum este doar jumătate din a celui anterior, iar traducerea poemelor se rezumă doar la limba engleză. De la Caruselul anotimpurilor la Petale în vînt, titlurile celor două volume indică o glisare în care consistența unei lumi ferm integrate și oarecum festiviste se destramă inevitabil în fascinația părticelelor risipite cu exuberanța nesăbuită a generozității. Pare tot mai anevoios să recuperezi un sens din această spulberare fără noimă: 

petale în vînt –
încercând să le pun în
șaptesprezece silabe

        Cînd intenția îi reușește totuși poemele se înscriu în cartea vieții ca niște amprente miraculoase ale unor sărbători itinerante. Sărbători răznite din calendar sau închipuind anotimpuri ad-hoc cu clima și lumina nebănuită a clipelor în care sufletul a întrezărit vibrația spiritului: petale în vânt - / din ce în ce mai lungă / trena miresei.

Care ar fi însă particularitatea indestructibilă a acestui cortegiu de sărbători fîlfîinde? Poate că plenitudinea: pui de o zi - / covata bunicii / plină cu aur. Sau splendoarea unei metafore materializate: nici o stea pe cer - / Dumnezeu doarme / în câmpul de rapiță. Sau, de ce nu, un fel de uluire atotînțelegătoare: salcâmi înfloriți - / se umple de miresme / cutia milei. Și, cu siguranță, o breșă făcută în curgerea monotonă a vremii prin care se întrezărește veșnicia: clepsidră spartă - / miresmele de tei / îmi umplu timpul. Și încă, pipăind lumina: lectură în Braille - / atingînd lumina / polenului de tei.

Avantajul celui ce scrie haiku, asta știe de-acum autorul, este acela că nu se angajează în vreo polemică gălăgioasă și de cele mai multe ori sterilă. Nici vorbă să hulească slujba din lăcașul sfînt. Se pleacă doar pios peste un serviciu profan în care se întrevede fără tăgadă taina sacrului împărtășit: slujba de seară – / o bătrână-n genunchi / plivind răsaduri. El știe însă, la fel de bine, să ia pilda candorii care-i stă alături: blocat în trafic – / fiul meu mi-arată / un fluture în zbor. Pare molipsit de pilda învățătorului: primii fulgi de nea - / bătrânul învățător / amână dictarea, ca și de aceea a oierului: ciocârlia - / păstorul își lasă fluierul / în traistă. Și, în fața miracolului, reacționează firesc la fel ca ei: prima ninsoare - / în vechea mașină de scris / o coală albă.

Deși volumul păstrează gruparea poemelor pe anotimpuri, cele 16 poeme de la final, adunate sub titlul Printre anotimpuri, dezvăluie nu doar confuzia anotimpurilor ci și pe aceea a regnurilor. Există mereu o complicitate firească a manifestărilor naturii care uzează cu măiestrie de claviatura premeditat pusă la dispoziția lor de om: liniștea nopții – / pe clapele pianului / razele lunii. Și nu e doar un exces estetic, luna este prezentă cu tot atîta aplomb și familiaritate în episoade pragmatice: sfoara de rufe - / printre scutece se zvîntă / luna plină sau pod cu vechituri - / sita bunicii cerne / lumina lunii. Complementaritatea devine astfel un fel de integrare și conlucrare fructuoasă a gesturilor umane cu lumea cea mare: în grădină zen - / bătrânul haijin greblează / umbrele norilor. Și viceversa, împodobirea obiectelor omului cumulează lesne și contribuția tenace a insectelor: caligrafie - / pe rama vechii oglinzi / urme de cari. La urma urmei, autorul de haiku pare să deprindă o stare privilegiată menită să trăiască aievea, copilărindu-se, dărnicia Înaltului: Calea Lactee - / ceaunul de tuci se umple / cu cocoșei. Și asta parcă în ciuda ambiguității funciare a mesajului caligrafiat cu modestie chiar de mîna lui: de Înălțare - / iedera să cațără / pe mausoleu.

Am ales ca încheiere un fel de pildă a austerității surprinsă într-o imagine pe care cititorul, după ce a citit și a uitat textul, o poate reține ca o amprentă pe retina minții:

zi friguroasă –
în stogurile de paie
soarele verii

________
*Cezar Florin Ciobîcă – Petale în vînt